ISABELA VASILIU-SCRABA

Filosofie

în clandestinitate

sau în strãinãtate

Doi strãluciþi discipoli

ai lui Heidegger:

Al. Dragomir ºi Octavian Vuia

«Când eram mai tânãr era aºa de frumos: studenþii mã atacau tot timpul. Acum când am devenit celebru, nimeni nu îndrãzneºte sã mã atace»

Martin Heidegger

La vremea când în România cultura se reducea la literaturã, filosofie nu se mai putea face decât în clandestinitate sau în strãinãtate. Cele douã alternative s-a întâm-plat sã fie reprezentate de doi buni prieteni, ambii foºti doctoranzi ai lui Heidegger: Octavian Vuia (1913-1989), iniþiat cinci semestre de filosoful din Freiburg pentru o tezã despre Platon, ºi Alexandru Dragomir, care între anii 1941 ºi 1943 se pregãtise în Germania pentru un doctorat despre Hegel.

Rãmas în exil, primul a putut sã-ºi împlineascã visul din tinereþe, fiindcã proiectul sãu de doctorat a prins contur într-o formã demnã de un fost discipol al unui profesor care s-a strãduit sã-i inveþe sã citeascã filosofie greacã în original, ºi, mai ales, sã-i provoace pe tineri sã gândeascã pe cont propriu (1).

În schimb, în þara înlãnþuitã de Im-periul Sovietic prin nevãzutele firele ale unui aparat de foarte atentã supraveghere a intelectualitãþii, Alexandru Dragomir (Zalãu, 8 XI 1916-Bucureºti, 13 XI 2002), «singurul filosof de judecata cãruia Noica se temea» (2) nu a putut ajunge sã fie decât «conºtiinþa mai bunã» a unui Const. Noica literaturizând filosofia, iar dupã aceea sã salte în postura de conferenþiar de salon, pentru un public redus la cele câteva persoane care aveau învoire de la stãpânire sã-l frecventeze pe filosoful de la Pãltiniº.

O viaþã întreagã Alexandru Dragomir a acceptat sã fie un simplu necunoscut nedispus la compromisuri, în timp ce Noica, aºa cum bine observase Mircea Eliade, s-a supus istoriei, «ºtiind bine cã orice altã atitudine n-ar duce decât la tãcere, sterilitate sau nevrozã» (3). Fãcând puºcãrie politicã, Noica fusese determinat sã nu mai facã în clandestinitate pe profesorul de filosofie al criticului Alexandru Paleologu, ºi sã încerce sã punã umãrul la instruirea unor tineri comuniºti în care oficialitãþile aveau depli-nã încredere. Supravieþuirea activã a filo-sofului Constantin Noica dupã ieºirea din închisoare, încercarea sa de a face maximum de bine în condiþiile de atunci, þinea cumva de «istorismul prin resemnare» creionat de Mircea Vulcãnescu. Datând din vremea libertãþii de gândire caracteristicã anilor 1933-1934 (perioadei Criterionului), acest fel de istorism s-ar opune «activismului prin disperare» al tinerilor din toate timpurile care acþioneazã conduºi doar de dorinþa lor de a acþiona, fãrã a fi capabili sã judece idealurile politice în slujba cãrora se pun, ceea ce face ca ei sã devinã unelte folosite «de cei abili ºi interesaþi»( vol. III, p. 38). Mircea Vulcãnescu specificã pentru aceastã direcþie spiritualã faptul cã ea este indiferentã la sloganele politice ale momentului ºi cã nu trebuie sã fie confundatã cu nici o doctrinã politicã concretã (specificare cenzuratã de dl Marin Diaconu la pregãtirea pentru tipar a textului). La polul opus ar sta cealaltã direcþie spiritualã în care nu este uitat sensul fãptuirii, pornind de la premiza cã politica este prin firea ei rea: în istorismul prin resemnare, lumea este acceptatã ca mediu, ceea ce nu înseamnã «acceptarea ei ca normã» (4).

Îndrumând lecturile unor tineri uteciºti ºi sugerându-le idei pentru lucrãrile lor din planul de cercetare de la Institutele unde erau angajaþi, C. Noica nu a intrat în «suprarealitatea culturalã» de care a preferat dl Gabriel Liiceanu sã tot vorbeascã în loc sã scrie despre opera filosoficã a acestuia. E foarte greu de presupus cã dupã 1964 Noica ar fi pierdut contactul cu realitatea, cã ieºind de dupã gratii, ar fi încetat sã observe impostura politrucilor unºi de Kremlin în funcþii de profesori de filosofie prin învãþãmântul universitar, false valori cãrora le oferea cãrþile sale cu dedicaþii mãgulitoare (5), în condiþiile în care însãºi ideologia comunistã propagatã de aceºtia era «un jargon fãrã nici o legãturã cu realitãþile cãrora li se aplicã», dupã cum bine observa Mircea Vulcãnescu (6). Arãtâ-ndu-ºi admiraþia dupã rãsfoirea abundentei maculaturi alcãtuite din conspecte nedige-rate amestecate în sos marxist, Constantin Noica îºi plãtea obolul spre a fi lãsat sã dea curs vocaþiei sale de profesor, chiar dacã acest lucru se întâmpla în cadru foarte restrâns ºi cu efecte minime. Cãci îndruma-rea în filosofie a unui Ion Ianoºi avea, desigur, mai multã greutate pentru un tânãr doctorand, decât ce-i tot spunea acestuia C. Noica, lipsit de autoritatea pe care o are în faþa unui tãnãr o înaltã poziþie socialã. Cu atât mai mult cu cât filosoful de la Pãltiniº se metamorfozase -de nevoie- în admiratorul profesorului de la Universitatea din Bucureºti care conducea teza de doctorat a d-lui Gabriel Liiceanu.

Noica nu pierduse simþul realitãþii nici când a sesizat adâncimea observaþiilor lui Alexandru Dragomir care-i reproºa cã transpune în ontologic noþiuni logice (7) - ca individual ºi general -, criticã justã pe care Noica a ocolit-o prin invocarea acelui substanþialism al logicii aristotelice (v. Ga- briel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Editura Cartea Românescã, Bucuresti,1983, p.99) de care le vorbise (ambilor) profesorul de metafizicã, Nae Ionescu.

E iarãºi foarte puþin probabil ca Noica sã nu-ºi fi imaginat ratarea în filosofie a celor de care se ocupase cu atâta dãruire, eºecul lor mascat de «salvarea» prin profesorat. Fiindcã nici pânã pe 4 dec.1987, ºi nici pânã în zilele noastre, triumful aºa-numitei «ªcoli de la Pãltiniº» nu a fost marcat de opere filosofice de valoare, care sã reflecte capacitatea ºcolarilor de a crea în spaþiul filosofiei, gândind pe cont propriu. La nici unul din ei nu s-a putut vedea (încã) depãºirea acelei blocãri în auto-admiraþia provocatã de lecturile fundamentale la care i-a îndemnat Noica. «Aici este veleitarism - le spunea acestora Al. Dragomir -, pentru cã nu existã citire definitivã a marilor filosofi» (v. A.D., Crase banalitãþi metafizice, 2004. p.55). Velei-tarul, mai observa el, este cel ce îºi propune sã facã ceva într-un domeniu în care nu poate face decât sã tot încerce sã prindã o balenã cu o undiþã firavã (Ibidem).

În concepþia lui Mircea Vulcãnescu, «istorismul resemnãrii», fãrã a nega supre-maþia valorilor spirituale, recunoaºte ca-racterul derivat al preocupãrilor legate de viaþa de zi cu zi. Interesant este cã în confe-rinþa pe care a þinut-o pe 8 februarie 1933, Mircea Vulcãnescu îl indica tocmai pe Constantin Noica drept reprezentant al istorismului resemnãrii, o atitudine în orice caz deosebitã de ipocrizia profitorilor comozi, dispuºi la compromisuri înjositoare «sub masca resemnãrii» (ibid.). Mircea Vulcãnescu a intuit cu justeþe situarea prie-tenului sãu faþã de «chemãrile vremii». «Cãderea în istorie» a lui Noica trebuie sã fie înþeleasã ca preþul pe care filosoful s-a resemnat sã-l plãteascã spre a i se tipãri gândirea întâi în reviste literare ºi apoi în volume.

Dacã dupã ieºirea din puºcãrie Constantin Noica n-ar fi «cãzut în timp», cultura românã ar fi fost vãduvitã de toate operele sale publicate în comunism, iar despre filosofia lui Noica s-ar fi ºtiut cam tot atât (ºi din aceleaºi surse) cît se ºtie azi de gândirea lui Alexandru Dragomir, filo-sof cãruia i se potrivesc atât de bine rân-durile scrise în 1964 de Emil Cioran: în vre-me ce unii «cad în timp», alþii cad «din» timp. În acest caz avem de înþeles cã Ale-xandru Dragomir s-a prãbuºit la timp, adicã a renunþat la momentul potrivit sã mai spere cã-ºi va face un nume în þara cãzutã sub ideologia comunistã.

Dar ar mai fi ºi sensul cã necunoscutul discipol al lui Martin Heidegger a reuºit sã se sustragã istoriei, sã «cadã» dincolo de ea, intrând cu bunã ºtiinþã în clan-destinitate culturalã, spre a putea continua sã gândeascã liber ºi sã se preocupe de adevãrata filosofie.

În fine, mai este neîndoielnic ºi faptul cã Noica prefera sã facã uitate sufe-rinþele prin care a trecut, compromisurile ºi umilinþele pe care a trebuit sã le îndure pentru a se arãta deplin integrat în comunism, mai ales când îi spunea lui Sandu Dragomir cã filosofia nu este cufundare în gînduri, de ca ºi cum acei vaºnici pãzitori ai ideologiei comuniste (Gulian, Ianoºi, Wald, Gruenberg etc) abia aºteptau sã avizeze favorabil publicarea eventualelor scrieri ale filosofului Alexandru Dragomir, pe cât de intransigent pe atât de necunos-cut, în epoca în care tipãrirea unor medita-þii «ne-ortodoxe» asupra filosofiei greceºti fusese mai mult decât problematicã: Dacã volumul intitulat Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunos-cute a filosofiei greceºti -dupã nu numãr de 13 referate-, pânã la urmã a fost publicat (în anul 1974 la Ed. Enciclopedicã Românã), minunea s-a întâmplat doar pentru cã fu-sese scris de cunoscutul logician Anton Dumitriu, ºi numai pentru cã pe atunci era în lucru traducerea în englezã a monu-mentalei Istorii a logicii (1969), în curs de apariþie la o prestigioasã editurã din Anglia.

În comunism, poziþia gânditorului din umbrã îºi avea, desigur, avantajele ei. Rãmânând pânã la moarte filosoful neºtiut al unor bine mediatizaþi autori, Alexandru Dragomir îºi putea spune pãrerile în mod liber, fãrã a menaja orgoliile nimãnui. Fapt ce s-a dovedit în timp destul de riscant, fiindcã post-mortem i-au fost plãtite multe poliþe, cumulate (probabil) încã de când constatase (nedelicat) cum dl Gabriel Liiceanu amestecã tragicul antic ºi tragicul modern în teza sa de doctorat condusã de acel propagandist cu înalte funcþii în ierarhia de partid.

De fermecãtorul Octavian Vuia ºi de tinereþea lor petrecutã în apropierea lui Heidegger, Alexandru Dragomir avea sã-ºi aminteascã (public) mult dupã abolirea comunismului. Abia în 1997 el a vorbit despre filosoful rãmas în exil ºi devenit profesor la Universitatea din Muenchen. Conferinþa sa despre Octavian Vuia, difuza-tã pe postul de radio «România Cultural», a reprezentat singurul text care - contrar celor scrise de dl G. Liiceanu (în Prefaþa volumului din 2004) - i-a fost publicat cu ºtirea ºi cu voia sa în timpul vieþii (8)

La emisiunea de radio din 2 iulie 1997 filosoful Alexandru Dragomir consta-ta cum «destinul lui Octavian Vuia s-a împlinit acolo, departe de þarã»(9). Gândindu-se la ce a avut de suportat în þara ocupatã de sovietici în care se întorse-se ca sã lupte pe front pentru recucerirea jumãtãþii de Ardeal oferitã de Hitler ungurilor, ºi poate amintindu-ºi de pâinea cu greu câºtigatã de atunci ºi pânã la pen-sionare în posturi mereu inferioare pregã-tirii ºi capacitãþilor sale intelectuale, filosoful nãscut la Zalãu mai spunea: «Nu ºtiu dacã prietenul meu ar fi rezistat pe-rioadei 1945 pânã mai deunãzi. Nu cred cã ar fi fãcut faþã împrejurãrilor» (A.D., op. cit.).

Într-una din prelegerile sale din 1987, A. Dragomir vorbea de situaþia în care un om este nevoit sã facã în viaþã o dublã alegere, sã accepte sã aibe o faþã exterioarã ºi o faþã interioarã. Ceea ce, recunoºtea el din proprie experienþã, «nu este cea mai bunã soluþie pentru alegerea unei vieþi» (p.58).

ªi pentru cã involuntar oamenii, chiar când vorbesc de alþii pe care îi cunosc foarte bine, se dezvãluie indirect tot pe ei, Alexandru Dragomir zicea la radio despre filosoful Octavian Vuia cã «nu avea o spi-nare flexibilã, în stare sã se încovoaie ºi nici nu era un om dispus la concesii.».

Într-adevãr, aºa cum se poate vedea din cele publicate în revista «Jurnalul literar», Octavian Vuia vorbea la «Europa Liberã» ºi era cenzurat în Occident tocmai fiindcã nu fãcea concesii, nu era dispus nici sã coboare nivelul gândirii sale fi-losofice, nici sã se alinieze în rândul opor-tuniºtilor care se tot zoreau sã aºeze în partea luminoasã raþiunea ºi sã punã la colþ creaþia misticã (10).

La fel ca ºi prietenul sãu din Ger-mania capitalistã, sfãtuitorul din umbrã a lui Constantin Noica nu era maleabil ºi nu se cobora la nivelul neºtiutorilor într-ale filosofiei spre a-i face sã se simtã ºtiutori.

În postura de conferenþiar de salon, Alexandru Dragomir þinea sã pãstreze distanþele, abordând chiar ºi problema vele-itarismului (publicului sãu) în domeniul filosofiei, ceea ce nu putea sã facã mare plãcere celor care îl audiau. Astfel cã ºi peste ani îngrijitorul Craselor banalitãþi metafizice. Prelegeri reconstruite... (Ed. Humanitas, Bucureºti, 2004; prefaþã Gabriel Liiceanu, postfaþã Andrei Pleºu) nu s-a putut abþine sã nu scrie cu nãduf cât fusese de «exasperat» cã nu avea nici o scriere de-a lui Alexandru Dragomir pe care s-o citeascã, s-o priveascã de sus ºi s-o expedieze fãrã argumente, doar cu o formulare de genul «am conchis repede cã nu este cine ºtie ce» (G. Liiceanu, Prefaþã, p.XLIII).

În ce priveºte hârtiile cu idei notate de Al. Dragomir, acestea n-au fost tipãrite ca atare spre a se vedea, ca ºi în cazul lui Wittgenstein, care era modul de gândire a lui Alexandru Dragomir, cel care le scrisese. Ideile sale consemnate în scris, pur ºi simplu au fost amestecate cu notiþele auditoriului sãu spre a fi folosite -cum s-a dovedit ulterior - ca material brut cu care sã facã dl Liiceanu ce l-o duce pe el capul. Sau numai condeiul, cãci în prefaþa Craselor banalitãþi... n-a ratat ocazia sã consemneze cât scrie el de bine, spre deosebire de Alexandru Dragomir care «nu prea scria, sau, oricum, nu ºtia sã scrie»(v. G. Liiceanu, Prefaþã, p.XLIV). Fapt care dovedeºte, o datã în plus, cã dl Liiceanu nu a aflat încã prin ce se deosebesc scrierile filosofice de orice alte scrieri. Pledând pentru scrierea «frumoasã», un mare stilist evidenþia exact acea notã particularã prin care filosofia autenticã se deosebeºte de orice altceva: «exprimarea esenþialului nu necesitã nici cel mai mic talent la scris» (Emil Cioran).

Nu lipsit de semnificaþie este însuºi faptul cã scrierea (cu numãr variabil de pagini!) expediatã atât de tranºant de dl Gabriel Liiceanu ca fiind lipsitã de valoare a fost chiar eseul lui Alexandru Dragomir în marginea cãreia filosoful Mircea Vulcã-nescu (1904-1952) a schiþat un adevãrat tratat despre metafizica oglinzii (apud. Con- santin Noica, în Almanahul literar , 1984).

Cum am amintit deja, în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial Alexandru Dragomir ºi prietenul sãu, Octavian Vuia, fuseserã împreunã doctoranzi la Heidegger. Format la Universitatea Daciei Superioare (Cluj), la seminariile despre filosofia greacã ale lui D.D. Roºca ºi apoi la Paris, ca membru al ªcolii Române din Franþa -, doctorandul Octavian Vuia a publicat în 1942 un studiu elogios despre Martin Heidegger. Celãlalt «latin», Alexandru Dragomir - având, de-sigur, încuviinþarea profesorului-, a tradus în româneºte «Was ist Metaphysik?», ajutat de un sas din Braºov care pe atunci pregãtea un doctorat în germanisticã (v. W. Biemel, Martin Heidegger, în rev «Ethos», Paris, nr. 3/1982, p.120-128). Deºi peste ani Walter Biemel (autor al unor studii de esteticã ºi al unei monografii despre Sartre) a avut pri-lejul sã-l viziteze pe Heidegger, la vremea când cei trei tineri veniþi din România îi frecventau seminariile, filosoful german îi prefera pe «latini», adicã pe românii Ale-xandru Dragomir ºi Octavian Vuia. El pre-þuia atât remarcabila pregãtire filosoficã a întâiului sãu traducãtor în limba lui Emi-nescu, cât ºi gândirea lui (Dragomir): «Hei-degger era chiar mulþumit când [la seminarul pentru avansaþi] Alexandru Dragomir îi fãcea opoziþie», spunea Walter Biemel, fost profesor la Aachen, într-un interviu (v. Walter Biemel, Rãmânând cu Heidegger, rev. «Orizont», 1997). Licenþiat în filosofie la Bucureºti, Alexandru Drago-mir ºi-a format gândirea în perioada 1922-1941, epocã de mare efervescenþã culturalã româneascã în care exista o perfectã osmozã între valorile generate de spiritul ºi de crea-tivitatea româneascã ºi valorile europene.

Spre deosebire de mediatizatul fi-zician care scria pentru tolomaci cât de lipsitã de valoare ar fi creaþia filosoficã româneascã (v. H. - R. Patapievici, în rev. «22» din 7-13 ian. 1997), Octavian Vuia - pre-zentând volumul apãrut la Madrid în colecþia «Destin»: Omagiul românesc lui Martin Heidegger -, amintea cum filosofia româneascã modernã s-a dezvoltat sub impulsul dat de Maiorescu, ºi de Eminescu, explicând ritmul ei rapid de dezvoltare «prin acea mare tradiþie bizantinã pe care am moºtenit-o, încât filosofia nu ne-a fost cu totul strãinã».

Pãreri similare a susþinut ºi faimosul Nae Ionescu la cursurile sale (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, 2000 ºi Nae Ionescu ºi Constantin Noica în volumul: În labirintul rãsfrângerilor, 2000). La fel ºi Anton Dumitriu în Istoria logicii. Despre filosofia româneascã, Octavian Vuia mai spunea la radio «Europa liberã» cã ea «s-a dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, ca ºi literatura noastrã, de altfel, ºi în sfârºit am ajuns ºi noi contemporani cu marea miºcare filosoficã occidentalã, depãºind decalajul din trecut»(19 mai 1971).

În perioada formãrii lui Alexandru Dragomir, profesori universitari precum Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, George Brã-tianu, Ion Petrovici, Nicolae Herescu, Dimi-trie Gusti, Nichifor Crainic, etc., þineau ades conferinþe în marile centre culturale din Occident. Chiar în studenþia sa bucureºteanã el îi avusese ca profesori pe Nae Ionescu, pe Mircea Eliade ºi pe Mircea Vulcãnescu, de la care Alexandru Dragomir a preluat rigurozitatea logicã ºi simþul realitãþii. Pe ultimul l-a frecventat pânã în 30 august 1946, când filosoful Mircea Vulcãnescu a dispãrut în hãurile universului concentra-þional în care au intrat pe diferite termene peste un milion ºi jumãtate de români (apud. Cicerone Ioaniþoiu), unii fiind pur ºi simplu omorâþi în bãtãi, dupã directivele generalului rus Boris Grumberg, alias Ni-kolski. În campania de culpabilizare a poporului român iniþatã dupã 1990 de profitocraþia comunistã (ºi post-comunistã), unul dintre cei care i-a stat ani de zile în preajmã lui Noica (ºi lui Alexandru Drago-mir) nu s-a sfiit sã facã pãrtaºã întreaga românime la decapitarea ei spiritualã.

Dacã pentru domnul Virgil Ierunca, vârfurile spiritualitãþii româneºti au fost condamnate la închisoare de niºte «mer-cenari ai rãzbunãrii» ocupantului sovietic care orchestra întreg universul concen-traþional de pe teritoriul României transfor-mate «într-o gubernie sovietizatã» (11), dupã fostul ministru Andrei Pleºu, românii ar fi consimþit, vezi Doamne, «ca cei mai buni dintre ei sã fie tîrâþi prin puºcãrii» (v. Andrei Pleºu, în rev. «Dilema» din 7-13 febr. 1997).

Ca ºi prietenul sãu - cu tatã provenit dintr-o familie mixtã refugiatã din Polonia (H.-R. Patapievici,TV Cultural, 6 ian. 2004), pãrinte-paradigmatic prin opþiunea sa de a «colabora» prin anii cinzeci cu ocupantul sovietic -, aºadar ca ºi dl Patapievici, dl Andrei Pleºu a preferat sã uite cã românii au purtat cea mai lungã, mai eroicã ºi mai acerbã luptã de rezistenþã în munþi împotriva ocupantului Þãrii (12). Alexandru Dragomir nu a fãcut puº-cãrie, dar nici nu a trãit cu capul în nori, sã nu ºtie ce-l aºteaptã dacã uzeazã în public de rafinata sa gândire filosoficã, la vremea când toate creierele trebuiau programate de «impersonalii tuturor neputinþelor» (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron) sã gândeascã într-un singur fel: «Te pricepi sã gândeºti cu creierul altuia? Aceasta este isprava miraculoasã pe care þi-o cer aceia care vor sã-þi impunã dogmatic o gândire», con-semna Lucian Blaga. Despre apariþia artico-lului prin care acesta s-ar fi compromis, cum s-au trezit sã-l tot acuze unii dupã 1990, dl Virgil Ierunca scria în 1960: «Aºadar au reuºit sã-l scoatã din muþenia lui de lebãdã ºi de legendã ºi pe Lucian Blaga. Textul sãu intitulat Probleme ºi perspective literare e cãznit, e torturat -fãrã orizont nici stil- ocoleºte sloganul pe mãsura posibilului; dar cu atât mai bine se vede pistolul imaginar al inchizitorului de serviciu îndreptat în ceafa nobilei victime. Când se va scrie odatã istoria unei Românii regãsite, atentatul împotriva tãcerii lui Balga va trebui rânduit lângã asasinarea lui Mircea Vulcãnescu»(V. Ierunca, Jurnal, în rev. «Ethos», Paris, nr. 2 din 1975, p.223).

Octavian Vuia, trãind în Occident, a fost mai norocos decât Alexandru Dragomir, cãci el nu a trebuit sã-ºi ascundã priceperea într-ale filosofiei. Faþã de totala lipsã de spirit critic din monografia (13) lui Walter Biemel despre gândirea lui Martin Heideg-ger, Octavian Vuia dispunea, ca orice filosof autentic, de largi posibilitãþi de a gândi pe cont propriu.

Fãrã aspectul unei scrieri polemice, «Întoarcere la izvoarele gândirii oc-cidentale» este de fapt o replicã la una din pãrerile lui Heidegger. În volumul men-þionat, Octavian Vuia începe prin a propune noi ºi sugestive traduceri din greaca veche a celor mai însemnaþi presocratici, pentru ca mai apoi, într-un amplu studiu sã ofere viziunea sa personalã asupra gândirii europene. Imaginea sinteticã pe care fi-losoful român o propune se deosebeºte de cea a lui Heiddegger (din Platos Lehre von der Wahrheit) care vedea într-o duplicare a adevãrului platonic douã posibile direc-þionãri ale filosofiei de dupã Platon.

Cu mai multã putere de convingere, Octavian Vuia susþinea cã nu douã, ci trei ar fi fost cãile pe care ar fi mers gândirea europeanã de la începuturile ei. Demersul gândirii filosofice ar fi fost deschis în trei zãri diferite, pe urmele câte unuia dintre cei trei mari presocratici (v. Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite. Parmenide. Anaxa-gore , Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961, 124 p.).

Sfârºitul metafizicii prin rãsturnarea tuturor valorilor preconizatã de Nietzsche este interpretat de Octavian Vuia ca îndemn de întoarcere la izvoare ºi nu ca nihilism. Iar momentul marcat în istoria filosofiei moderne de cãtre Descartes nu-i pare atât de revoluþionar pe cât se spune prin ma-nualele de filosofie. Fiindcã, deºi nu-i plã-cea scolastica ce se cantonase de prea multã vreme în gândirea aristotelicã, Descartes îi pare a umbla pe drumul pe care se aflã ºi Aristotel, pe acel drum al existenþei reco-mandat Parmenide în Poemul sãu.

Alta este însã calea lui Anaxagora care a avut viziunea unei gândiri (nous), înþe-leasã ca spirit depãºind cele ce existã. Acest drum l-ar fi ispitit ºi pe Platon în dialogurile sale târzii, în Parmenide ºi în Sofistul, unde a încercat sã sugereze dialectica unei gândiri ce tinde spre eleatism. Cel de-al treilea drum îi pare lui Octavian Vuia a fi fost chiar calea dintâi, «gândirea adevãrurilor contrare în unitatea lor originarã». Asemenea drum, «întortochiat ºi mereu schimbãtor» ar fi fost deschis de Heraklit ºi întregit de Pascal ºi Kierkegaard cu gândirea existenþei. Prin dezvãluirea celor trei direcþionãri într-o sintezã argumentatã cu multã erudiþie ºi ingeniozitate (14), Oct. Vuia intrã cumva în dialog cu fostul sãu profesor, ceea ce nu s-a întâmplat nici un moment cu Walter Biemel care doar s-a strãduit sã povesteascã ce a înþeles el din Heidegger.

În Platos Lehre von der Wahrheit, interpretarea adevãrului platonic (v. pp. 139-176 din volum) implica rãzgândirea filosofului grec, imposibil de argumentat. Teza lui Martin Heidegger conform cãreia adevãrul platonic ar fi fost pânã la un moment dat ceva de genul «dez-ocultãrii» (Unverborgenheit) ca pe urmã sã devinã «corectitudine» (Richtigkeit) a fost doar enunþatã de filosoful german, fãrã a fi argumentatã, în condiþiile în care adevãrul la Platon trãdeazã o tendinþã spre contem-plare, spre intrarea în «topos noetos», spaþiu-nespaþial indicând acea modalitate particularã de fiinþare a inteligibilelor.

Cu o mare artã ascunzându-se dupã meºteºugite cuvinte, de fapt M. Heidegger este destul de puþin original în încercarea sa de a pune laolaltã cele douã interpretãri tradiþionale ale platonismului, prima propusã de Aristotel ºi cealaltã de Fericitul Augustin.

Ultima a fost susþinutã în filosofia româneascã de un Nae Ionescu, ecouri regã-sindu-se în notaþia filosofului de la Pãltiniº dupã care «exterioritatea Ideilor este o simplã metaforã pentru interioritate».

Prima interpretare, cea comunã lui Aristotel ºi neo-tomismului, transpare ºi în presupunerea lui Blaga dupã care Ideile ar fi fost «tipare supreme ale lucrurilor». În hermeneutica heideggerianã adevãrul pla-tonic este dedublat pentru a aduna laolaltã aceste douã interpretãri diferite ale doctrinei platonice. De aici impresia cã la mijloc ar fi fost o bruscã întoarcere dinspre adevãrul metafizicii cãtre un adevãr þinând de domeniul logicii: Pânã la un moment dat Platon ar fi pledat pentru metafizicã ºi pentru dez-ocultarea ce implicã acea chin-tesenþã a adevãrului care este libertatea. Apoi, abandonând interesul pentru metafizicã, s-ar fi preocupat de problema adecvãrii cunoaºterii, pe care ar fi soluþionat -o con-siderând deodatã cã Ideile ar fi avut un statut asemãnãtor conceptelor. Evident cã hermeneutica «globalistã» propusã de filosoful german intrã în contradicþie cu faptul cã Platon a pledat mereu în dialogurile sale pentru Adevãrul unic ºi de neatins, identic cu Binele ºi Frumosul absolut (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonicã a participãrii la divina lume a ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).

Din pãcate «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale», aceastã extrem de interesantã lucrare a lui Octavian Vuia, nu este încã tradusã în româneºte. În schimb, graþie Editurii «Jurnalul literar» condusã de dl Nicolae Florescu, cititorul român se poate iniþia în gândirea filosoficã a lui Octavian Vuia parcurgând urmãtoarele scrieri: Întâl-nire cu oameni ºi idei (Ed. «Jurnalul literar», Bucureºti, 1995); Întoarcerea lui Zalmolxe. Meditaþii dialogice, (Editura «Jurnalul lite-rar», Bucureºti, 2000), ºi din primul volum de publicisticã intitulat Aducere-aminte (Ed. «Jurnalul literar», Bucureºti, 2002), în pre-gãtire fiind ºi cel de-al doilea volum. Din toate aceste opere redate autenticei noastre culturi (nãpãditã de imposturã mai ales în domeniul filosofiei), cititorul va avea ocazia sã afle câte ceva ºi despre omul de mare frumuseþe sufleteascã a cãrui voce poate a auzit-o cândva la emisiunea «Lumea creº-tinã» (difuzatã de la Muenchen de radio «Europa liberã») fãrã sã ºtie cine este în spatele ei, cum n-a ºtiut nici Alexandru Dragomir, ascunsul discipol a lui Heideg-ger. Rãmas în exil, Octavian Vuia a ajuns în bune relaþii cu filosoful de la Freiburg. Doar despre clandestinitatea culturalã în care vieþuia Alexandru Dragomir a aflat Hei-degger abia prin anii ºaizeci (v. Gabriel Liiceanu, Prefaþã, 2004). În comparaþie cu prietenul sãu întors în þarã, Octavian Vuia a reuºit (în ciuda multor greutãþi) sã se împlineascã în plan cultural.

Cu totul alta a fost soarta filosofului Alexandru Dragomir, care a trãit pânã la moarte ca un necunoscut ascuns cu mare vigilenþã de cei care-l frecventau. Fiindcã tocmai cei care formaserã ani în ºir publicul foarte restrâns al conferinþelor sale nu i-au dat nicicând prilejul sã-ºi citeascã vreo prelegere înregistratã de ei, - nici în «Di-lema», publicatã eventual de dl Andrei Ple-ºu, care scria cu o mare dozã de cinism cã lui Alexandru Dragomir nu i-ar fi displãcut «statutul de autor» (15), nici în revista «22» a G.D.S-ului, publicatã eventual de dl Ga-briel Liiceanu -, în condiþiile în care cei doi s-au înghesuit sã-i aducã lui Alexandru Dragomir sã vadã (ºi sã admire!) cum aratã o astfel de operã provenitã dintr-o serie de prelegeri þinute de Andrei Scrima ºi înre-gistrate pe bandã magneticã.

Publicat abia dupã trecerea în lumea celor drepþi, Alexandru Dragomir a mai avut neºansa de a figura drept autor al unei cãrþi în care nu s-a inclus nici un rând scris de el (16). În schimb, volumul Crase banalitãþi metafizice (Editura Humanitas, Bucureºti, 2004), confecþionat ºi intitulat dupã gustul d-lui Gabriel Liiceanu, a avut norocul sã aparã la cea mai mare editurã comunistã ºi post-comunistã ajunsã -ca din întâmplare - pe mâinile discipolilor lui Noica (17). Exact acei discipoli care în vremea comunismului mai stãteau ºi prin Germania capitalistã cu 5 000 de mãrci pe lunã (aprox. 2 500 $), cât li se oferea în calitate de bursieri Humboldt.

Note Si consideraþii marginale

1. v. Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite .Parmenide. Anaxagore. Les travaux du «Centre Roumain de Recherches», Paris, 1961, 124 p.

2. Citat din spusele d-lui Gabriel Liiceanu în emisiunea televizatã de pe 13 decembrie 2002 transmisã de postul TV Cultural.

3. v. Mircea Eliade, Fragments d’un journal, Paris, 1973, p. 94.

4. v. Mircea Vulcãnescu, Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaþii, conferinþã publicatã în «Dreapta» din 23 martie 1933, retipãritã în volumul al treilea de scrieri filosofice vulcãnesciene scos de Editura Eminescu din Bucureºti, p. 46-52. Citatul (ce se gãseºte în finalul conferinþei) l-am redat din manuscrisele lui Mircea Vulcãnescu aflate în arhiva familiei, aceste rânduri fiind omise de îngrijitorul volumului din 1996, dl. Marin Diaconu.

5. Þinându-se la curent cu «critica de întâmpinare» a literaturii publicate în þarã, dl Virgil Ierunca scria în 1982: «Pretutindeni dominã un fel de supralicitare contingentã ce falsificã decenþa rece a valorii».

Asemenea falsificare a luat noi forme dupã 1990 când profitocraþia comunistã s-a repezit sã dea publicitãþii scrisorile ºi dedicaþiile primite de la Constantin Noica.

6. v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 54. În carte apare la acest citat un adaos (redat de noi cu majusculã) care nu-i aparþine autorului, dupã cum am constatat la confruntarea cu manuscrisul consultat graþie amabilitãþii d-nei Mãriuca Vulcãnescu: «Nu e vorba de comunism, a cãrui ideologie este, din nenorocire, ÎN MARE PARTE, un jargon fãrã nici o legãturã cu realitãþile cãrora li se aplicã. Ci altceva.»(Mircea Vulcãnescu, op. cit., p. 54). Semnificativ mai apare ºi faptul cã în numãrul dedicat lui Mircea Vulcãnescu de revista «Ma-nuscriptum», dl Andrei Pleºu a tãiat din interviul sãu referirea la volumul despre Nae Ionescu scris de Mircea Vulcãnescu.

7. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Logicã ºi ontologie la Constantin Noica, în «Revista de filosofie», Nr. 1, ianuarie-februarie, 1992, Editura Academiei Române, p. 23-29, precum ºi volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmã ºi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992.

8. v. Aristarc, P.S-ul articolului Liiceanisme, în rev. «Jurnalul literar», Serie nouã, an XV, nr. 17-20, sept.-oct.2004, p.12.

9. v. Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinereþe, în volumul: Octavian Vuia, Regãsirea în Pascal ºi alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», Bucureºti, 1997, traduceri din francezã de Caius Vancea). Volumul se deschide cu acea admirabilã «analizã existenþialã» conceputã la vremea când Octavian Vuia conducea secþia de filosofie a Centrului Român de Cercetãri din Paris, întâia instituþie româneascã de grad universitar în strãinãtate, înfiinþatã în iulie 1949 cu sprijinul Principelui Nicolae al României ºi prezidatã de Mircea Eliade.

10. v. Octavian Vuia, Lucian Blaga ºi «Lumea creºtinã», în rev. «Jurnalul literar», Serie nouã, an XV, nr. 17-20, sept.-oct. 2004, p. 1 ºi 8. Eseul intitulat La despãrþirea de Lucian Blaga urmeazã a fi cuprins în cel de-al doilea volum de publicisticã, intitulat Aduceri aminte, în curs de apariþie la Editura «Jurnalul literar».

11. v. Virgil Ierunca, Pãrintele risipitor, în «Ethos», Paris, nr. IV/1983 . Fragmente din acest text citit de autor pot fi audiate pe primul CD care însoþeºte volumul: Mircea Vulcãnescu, Cuvinte pentru fratele rãmas departe, Societatea Românã de adiodifuziune; Ediþii sonore, 2004).

12. v. «Patapie-viciul» român? în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZÃRI, Ed. Star Tipp, 2002 (an de apariþie: 2003) p.51-54

13. Volumul despre Heidegger, scris de Walter Biemel în limba germanã, a fost publicat în anul 1996 de Editura Humanitas, fiind tradus în româneºte de dl. Thomas Kleininger.

14. Iatã ce scrie ºi dl Liiceanu despre acest volum de 120 de pagini al lui Octavian Vuia: «Mi-a cãzut în mânã (...) sub semnãtura lui, o cãrþulie de 50-60 de pagini, despre filosofii presocratici, cu un aer, în cel mai bun caz gim-nazial» (în Prefaþa la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice, 2004).

15. v. Andrei Pleºu, Alexandru Dragomir. Fragmente de portret, Postfaþã la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu ºi Cãtãlin Partenie. Prefaþã de Gabriel Liiceanu. Postfaþã de Andrei Pleºu, Editura Humanitas, Bucureºti, 2004, p. 252.

16. Facem abstracþie de cele câteva rânduri (v. Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice, Editura Humanitas, Buc., 2004, p. 127) din scrisoarea lui Alexandru Dragomir cãtre Consantin Noica, inserate de editor spre a face cunoscutã cititorului plictiseala pe care i-o provoca lui Alexandru Dragomir activitatea scrisului, în condiþiile în care asemenea eroicã activitate, pentru el, urma sã fie lipsitã de satisfacþia publicãrii. Cãci Alexandru Dragomir nu era atât de naiv încât sã creadã cã gândurile filosofice pe care le-ar fi aºternut pe hârtie i s-ar fi publicat în comunism, cum au insinuat cei pe care regimul totalitar i-a tot stimulat bãneºte sã publice, fie prin lucrãri din planul de cercetare care luau ºi forma unor studii publicate prin reviste, fie prin substanþiale drepturi de autor primite, de cele mai multe ori pentru cãrþi de conþinut similar cu lucrãrile din plan.

Pentru nici unul dintre «auditorii» filosofului Al. Dragomir scrisul nu a însemnat - nici un moment -, acea activitate interzisã, de care în ultimul sãu deceniu din viaþã filosoful L. Blaga se putea ocupa doar duminicile, fãrã nici cea mai micã perspectivã de publicare. ªi chiar nici unul din ei nu a avut drept sarcinã de serviciu o stupidã ºi obositoare activitate de catalogare, precum marele Lucian Blaga.

17. Când dl Andrei Pleºu ajunsese pentru prima datã ministru, postul de director al Editurii Politice din Bucureºti (devenitã «Humanitas») i-a fost întâi propus d-lui Sorin Vieru care, spunea el, l-a refuzat.