FICTIUNEA UNEI PREVESTIRI
Nicolae Steinhardt despre Miorita
Contaminat de ispita libertății de
gândire caracteristică genului de individualism dispus a problematiza până
dincolo de flexibilitatea inerentă a unei probleme (1), Nicolae Steinhardt
considera că balada «Miorița» ar fi
o meditație asupra morții. In universul său imaginar, păstorul ar medita "angoasat dar nu temător"
(2) asupra morții. Angoasa i s-ar trage din închipuirea ca este persecutat de
ceilalți doi ciobani cu care-și paște turmele. De fapt, ar fi vorba de o viziune cvasi-onirică și estetizantă in care
se postulează ca singură realitate o zonă imaginară aflată între vis și
realitate. In scenariul mitului mioritic paradoxal - nu s-ar întâmpla nimic.
Pornită cu astfel de premize, interpretarea sa anulează desfășurarea
evenimentelor, plasându-le pe un plan pur estetic si cu desăvârșire imaginar:
Păstorul, închipuindu-se pizmuit și urât de apropiații lui, ar rătăci de unul singur într-o lume a lui,
sfâșiat lăuntric de auto-compătimire.
In
asemenea lume imaginară, prezicerea morții
va descinde și ea dintr-un soi de psihologie a subconștientului. După N.
Steinhardt nici n-ar fi propriu-zis o prevestire, ci doar «ficțiunea unei
prevestiri» ivită din subconștient. Glăsiurea mioarei ar fi o "figură de stil a psihiei
tulburate". Cu totul independent de prevestire (sau de ficțiunea ei),
angoasa este urmată de o a doua fază, aceea a consolării. Căci problematizările
ivite pe plan imaginar sucombă de la sine în fatalitatea constatarii că a scăpa
de moarte nu este cu putință. Impăcarea cu soarta se va face în visul
atotmângâietor al unei nuntiri cosmice, izbândă a « fanteziei
slobode ».
Nevăzând în «Miorița» mai
mult decât "seducție către frumos și măreție", dovadă neîndoielnică a
"vocației artistice din rândurile poporului român", criticul literar
s-a străduit să evidențieze "recursul la splendoare". Ceea ce ar fi
totuna cu refugierea «în irealitatea căftănită, îmbrăcată în purpură
împărătească».
Miorița, creație folclorică fără
egal a unei autentice vieți culturale
colective, privită cumva din afara spiritualității românești, capătă un sens -să-i spunem-, original, în
ciuda unei evidente lipse de consecvență. Cum s-a putut cu ușurință observa,
printr-un salt inexplicabil criticul ajunge la exaltarea fără de măsură a unei
reușite artistice, pornit fiind de la imaginarea unei meditații la început
angoasată și apoi consolatoare. De la faza primă caracterizată de angoasa
rătăcirii în auto-compătimire ca urmare a unei suspiciuni ivite din straturi
atavice de subconștient temător de tot și de toate s-ar ajunge
« retragerea omului în artă ».
In schița interpretativă pe care a
propus-o, independent de mesajul știut sau neștiut al baladei, splendoarea realizării ei va fi ipostaziată de Monahul de la Rohia ca ceva
ținând de frumusețea ocultată celor cufundați în materialitate, ceva aflat
dincolo de refugiul în fabulație.
Asemenea succinte observații dovedesc desigur cele mai nobile intenții
si cea mai sinceră recunoaștere a calităților estetice ale baladei.
Si totuși, un astfel de «caz de
recurs la splendoare» nu are darul de a
ne convinge. Fiindcă ne pare a fi amputat de orizontul spiritual care îi este
atât de caracteristic. Lucian Blaga, Mircea Eliade si Mircea Vulcănescu vorbeau în marginea baladei de acel creștinism
cosmic românesc pe care Horia Stamatu l-a abordat mai târziu la nivelul
rădăcinilor sale păgâne. In schimb, cifrul psihologic si cvasi-freudian folosit
de Steinhardt l-a dus pe făgașul unei interpretări lipsite de aderență cu
textul de la care a pornit.
Intr-un volum bilingv (3) publicat
de noi in urmă cu doi ani, The opening of the skies in a Platonic myth and
in «Miorița» ballad (Ed. Star Tipp, 2004), mergând pe căile interpretative
deschise de marii noștri filosofi, ne-a părut interesant a lumina înțelesul
ascuns al mitului mioritic prin mărturia unor credințe strămoșești din
mitologia zeilor cabiri (4). Si cum ades se întâmplă în astfel de
situații, nu am putut rezista ispitei de a deschide căi neabordate asociind
demersului interpretativ multiplele valențe ale un mit platonic de tainic
mesaj. Pornind de la prelucrările filosofice ale unor mituri cosmogonice si de
la acel platonism de sorginte orfică și pitagoreică din epoca dialogurilor
târzii, mitul mioritic imanent substraturilor celor mai profunde ale
spiritualității românești ne-a părut a oferi imaginea eliberării inițiatice a părții nemuritoare din sufletul omenesc,
pieritor doar în alteritatea și amestecul său.
Note :
1.
Lucian Blaga, cap. Spiritualități bipolare,
din Spațiul mioritic, publicat în
Trilogia culturii, Bucuresti, Editura pentru literatură
universală, 1969, p.151.
2.
N. Steinhardt, Noi lecturi ale Mioriței,
în rev. « Viața românească », nr.5, 1989, pp. 34-36 ; text
cuprins în vol. : Miorița. Printre munții
ce se bat în capete, alcătuit de Ion Filipciuc, Câmpulung Bucovina,
Biblioteca « Miorița », 2003, pp. 141-142.
3.
Isabela Vasiliu Scraba, Deschiderea cerurilor
într-un mit platonic si în Miorița / The opening of the skies in a
Platonic myth and in «Miorița» ballad, Slobozia, Editura Star Tipp, 2004.
4.
Pe urmele lui Teohari Antonescu si Romulus
Vulcanescu, se pare că si Alexandru Paleologu a asociat omorârea unuia dintre
cei trei ciobănași din balada Miorița cu mitul zeilor cabiri (v. Ion
Filipciuc coordonator, Miorița. Printre munții
ce se bat în capete, 2003, p.17).