Isabela Vasiliu-Scraba

Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade

cu Ioan P. Culianu, psiho-sociolog al religiei

 

Motto:“I do my work under his [Eliade’s] bright shadow in many ways, as do the most of the people in the field of the history of religions, whether or not they aknowledge their debt” (Wendy Doniger, nov. 2006)   

 

Culianu “nu există fără Eliade”. Această opinie plină de bun simţ a lui Richard A. Rosengarden, actualul decan al Universităţii din Chicago, am auzit-o în nereuşitul film (cu pretenţii de documentar) despre moartea ne-elucidată a lui I.P. Culianu (1950-1991) difuzat în mai 2008 de TVR1. Tot cu acel prilej am remarcat cum pe faţa profesorului Rosengarden  se citea nedumerirea pentru dezinteresul celor veniţi din îndepărtata capitală a României faţă de moştenirea lui Eliade păstrată în cadrul colecţiilor speciale la Biblioteca Regenstein a Universităţii.

 

Fără ca nimeni să-l fi pus la curent cu strategia mediatică prin care se tot încearcă săltarea lui Culianu  deasupra lui Eliade (v. Isabela Vasiliu Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri), decanul Universităţii din Chicago părea de-a dreptul stânjenit (1) de interesul suscitat în exclusivitate de personalitatea lui Culianu care fusese doar visiting professor la Divinity School, în timp ce Eliade sporise faima universităţii nu numai cu numeroasele sale lucrări  apreciate în toate colţurile lumii, ci si cu un profesorat de trei decenii la Divinity School.

 

Desigur, o afirmaţie conform căreia  “Culianu nu există fără Eliade”  nu poate fi decât adevărată. Dar nu în sensul unei paternităţi spirituale, cum îşi imaginează cei mulţi (si nu neapărat proşti!), victime fără de scăpare ale manipulării mediatice. Chiar Richard A. Rosengarden punctase deosebirea fundamentală dintre cei doi, vorbind de “dimensiunea socială a religiilor” care-l interesase pe discipol. De altfel, Eliade însuşi spunea despre protejatul său că este mai degrabă un sociolog al religiilor decât hermeneut al miturilor sau istoric al religiilor.

 

Aşa cu am mai arătat într-un studiu anterior (2) Mircea Eliade  l-a sprijinit ani de-a rândul pe Ioan Petru Culianu. După opinia discipolului, ar fi avut “o răbdare angelică” (apud.Culianu, în Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, Buc., p.155), pusă cu greu la încercare, mai ales după publicarea articolului Mircea Eliade et le long combat contre le racisme în “Nouvelle Acropole” (81/1985, p.3-4). De ce a vrut să-i pună astfel răbdarea la încercare e greu de imaginat. Cu atât mai mult cu cât discipolului nu-i era necunoscut faptul că singurul răspuns la toate acuzaţiile aberante care i-au fost aduse, doar doar va riposta, a fost la Eliade creaţia (3), ceea ce probabil a determinat hărţuirea lui cu telefoane din Israel si cu repetata incendiere a birourilor sale de lucru.  

 

In ce ne priveşte, credem că nu numai scrierea articolului, dar şi introducerea variantei italiene, Mircea Eliade e longa lotta contro il razzismo, după moartea lui Eliade, în volumul Mircea Eliade e l’Italia care i-a avut drept editori pe Robertto Scagno si Mircea Mincu (Jaca Book, Milano, 1987), dovedeşte participarea lui Ioan Petru Culianu la duplicitatea culturii comuniste române faţă de Mircea Eliade (v. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Eliade, victimă predilectă a duplicităţii culturii oficiale din România). Despre epoca de ocupaţie comunistă a ţării sale, Eliade scrisese că ca este “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor si ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale.”   

 

Un fel de răspuns la întrebarea de ce a scris asemenea articol, când Eliade îl tot îndemnase să-şi păstreze neutralitatea (v. scrisoarea din 13 febr. 1978) îl găsim în interviul de la Chicago din 1990. Atunci Culianu îi spunea Gabrielei Adameşteanu că un om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori cu un anumit “tip de gândire simplistă” (v. rev. “22”, nr. 585, 22-28 mai 2001, p.14). După cum aflăm de la Serban C. Andronescu se pare că în perioada studiilor sale din Italia, Culianu a fost (prin prietena sa Paola) apropiat de Brigatte Rosse (v. A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’?). Informaţia este confirmată de o notă din volumul de Corespondenţă Eliade-Culianu în care se menţionează scurta arestare a Paulei “într-o istorie de procurare de arme” (Dialoguri intrerupte, Iaşi, Polirom, 2004, p.112) si voiajul lui Culianu din Olanda în Italia unde iubita lui avusese, timp de o săptămână, serioase probleme cu poliţia.

 

Oricum, din scrisorile pe care le primise Culianu de la Eliade, discipolul aflase de mult părerea acestuia în  privinţa atacurilor politice la care era supus fără întrerupere din 1972 prin publicaţii din Israel si din Italia pro-comunistă, atacuri care la vremea aceea, nu l-au impresionat nici pe Mircea Eliade, nici lumea academică în care istoricul religiilor era extrem de preţuit. Opinia sa despre furibundele acuzaţii neîntemeiate pe nimic şi niciodată dovedite, Mircea Eliade i-o transmisese si în glumă, pe 1 martie 1978, citându-l într-o scrisoare pe Cioran, cu zisa pe care-l rugase în 1943 să i-o transmită lui Salazar din partea sa (v. Dialoguri întrerupte, 2004, p.134).

 

Culianu mai povestea în 1990 în interviul acordat Gabrielei Adameşteanu că a părăsit Olanda în momentul când în ţara sa de adopţie viaţa devenise dificilă pentru emigranţi. Se pare însă că toată istoria sinuasă prin care trecuse pentru a răzbi ca emigrant îi crease o atitudine de respingere viscerală a articolelor optimiste privitoare la soarta românilor din publicistica lui Eliade, articolele despre românism ale acestuia considerându-le de un patriotism belicos. Si totuşi, sperând după 1990 în redeşteptarea demnităţii civice care să ducă la schimbarea situaţiei României “dominată de o clică secretă” se vede că ştia bine rolul hotărâtor al unei atitudini optimiste. In plus, chiar în cursul acelei discuţii de la Chicago (p.13) amintise de existenţa unei tehnici de manipulare a minţii umane prin care se pot produce rezultatele dorite de manipulator. Numai despre influenţarea conştiinţei si a subconştientului românilor în sensul contrar atitudinii optimiste nu a spus nimic. Doar a adăugat: “Nu-mi pare că România explodează de optimism la ora actuală” (v. rev. “22”, nr. 13 din 5 aprilie 1991, republicat în nr. 585 din 22-28 mai 2001).

 

 Interesant în ceea ce priveşte relaţia Eliade-Culianu este visul pe care Eliade l-a avut în decembrie 1978, în care îi spunea lui Culianu că dispune de cea mai bogată informaţie în istoria religiilor, după ce aflase că acesta a intrat în posesia bibliotecii lui  Cumont. In vis, discuţia se purta la Bruxelles, unde Culianu ar fi fost profesor. Fără să-l privească (având vaga impresie că protejatul său “priveşte în altă parte”), Culianu i-ar fi spus: “Nu, biblioteca asta o trimit în ţară, la Bucureşti” (v.Dialoguri întrerupte, 2004, p. 168).

 

Pentru ultima dată, răbdarea ingerească a lui Eliade i-a  fost pusă la încercare când a citit scrisoarea lui Culianu din 14 ianuarie 1986. După supărarea pricinuită de incendierea materialelor de arhivă pe care le pusese în ordine cu Adriana Berger, discipolul a avut proasta inspiraţie să-i  scrie din Olanda: “Chicago îmi rămâne în minte (4) ca un oraş al incendiilor” (v. Dialoguri întrerupte, p.278). Cu sau fără de voie, Culianu bagateliza incendierea biroului si bibliotecii lui Mircea Eliade de la Chicago din 18 decembrie 1985, scriind si după moartea maestrului că “în fond, paguba materială a fost redusă. Au pierit cărţi si scrisori numai” (v.I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.285). De fapt, Eliade ţinea să se păstreze scrisorile pe care le primise, acea corespondenţă pe care o semnalase si în jurnalele ţinute de-a lungul întregii sale existenţe. Din cele consemnate de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu în cuvântul asupra editării corespondenţei se pare că au căzut pradă focului pus la Meadville Theological Seminary in biroul lui Eliade si o parte din scrisorile trimise acestuia de I.P. Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Iasi, Ed. Polirom, 2004, p.37).

 

Intr-un interviu din primăvara anului 1990 înregistrat în Italia, Culianu zicea că după Ugo Bianchi, “al doilea maestru i-a fost Mircea Eliade”, dar că a preferat să adopte poziţia antropologului Claude Levi-Stauss, în ce priveşte considerarea mitului ca “structură fără conţinut” (v. rev.”22”, nr.862, 15 sept-21 sept. 2006). Prin anii când publicase articolul Mircea Eliade et son oeuvre  (în Aurores, nr. 38/1983, p.10-12) discipolul nota succint, dar edificator: “n-am putut să-l urmez pe Mircea Eliade în India. Un mit mai puţin” (v. Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.262). Tinând cont de spusa din primăvara anului 1990 că el gândeşte mitul ca “o structură narativă, care nu este imuabilă, cum spune Levi Stauss” (rev. “22”, nr. 862),  “un mit mai puţin” poate avea înţelesul de un produs al imaginaţiei  memorialistului Eliade. Dacă la aceasta mai adăugăm ideea lui Culianu cu privire la mitizarea produselor imaginaţiei prin lipsa de perspicacitate a celor ce-au vrut să-i descifreze lui Mircea Eliade fanteziile din opera beletristică (v. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira 1998, p. 159) cădem peste sensul de “falsificare” a experienţei indiene din tinereţea lui Eliade, consemnată de acesta în scrieri memorialistice, în povestiri si romane. 

 

Este tocmai sensul folosit de cei care “falsifică istoria şi împiedică pe alţii să scoată la lumină adevărul” (v. Nistor Chioreanu, Morminte vii, Ed. Institutului European, Iaşi, 1992,  p. 125), de manipulatorii culturii comuniste şi post-comuniste, care vituperează împotruva “mitului Antonescu”, după ce au făcut din realitate un aşa-zis “mit”, spre a anula realitatea istorică si a le interzice românilor, “să-si cunoască, măcar la ei acasă istoria” (acad.Nicolae Drăganu). Există si un soi de justificare “oficială” a falsificărilor introduse în manualele şcolare de istorie, a manipulărilor adevărului istoric în post-comunism pe care am citit-o în revista “22”: “istoria care a fost este una si istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta”. Explicaţia îi aparţine lui Lucian Boia (5), promovat asiduu de Editura Humanitas.  In campania de folosire improprie a termenilor derivaţi din cuvântul “mit” (lansată de Humanitas prin cărţile acestui istoric foarte imaginativ),  eficienţa manipulării creierelor reiese din formularea: “n-aş avea nimic împotriva naţionaliştilor, dacă ei s-ar limita să trăiască în mod nostalgic miturile învăţate la şcoală” (rev. “22”, nr. 524,  7-13 martie 2000, p.2).

 

Termenul de mitologie putea şi el avea, după Ioan Petru Culianu sensul de ideologie, oricât de ciudată ar părea acestă opinie la un “istoric al religiilor”. Pe 10 ianuarie 1978, Culianu scria în jurnalul său (inedit) că “ideologia” legionară si cea comunistă “seamănă foarte mult” (v. rev. ““22””, nr 891, 6 martie-11 aprilie 2007). Cum a ajuns la această concluzie cu totul falsă, nu se ştie. Probabil nici n-a judecat prea mult. In aceeaşi zi mai notase că Mircea Eliade ar fi “rămas toată viaţa credincios mitologiei legionare” (ibid.). Asemenea însemnări de jurnal au darul de a arunca o oarecare lumină asupra supărării pe care i-a pricinuit-o lui Ioan Petru Culianu cenzurarea (de către editura italiană) a paginilor cu tentă politică din volumul dedicat lui Mircea Eliade (“Orizzonte filosofico”, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, 186pp.) precum si îndepărtarea, din aceleaşi motive, a două treimi din ce scrisese pentru volumul scos la Paris de Constantin Tâcu în onoarea lui Mircea Eliade(v. I.P. Culianu, L’anthropologie philosophique, în L’Herne, nr.33/1978: Mircea Eliade, pp.203-211).

 

Dar nu numai mitul devine la Culianu un “proiect narativ”. La el, înţelesul termenilor folosiţi de istoricii religiilor se schimbă cu totul: Sacralitatea  apare ca “centru de putere”, iar călătoriile extatice capătă sensul călătoriilor în lumi paralele, mai precis a imaginării de lumi paralele. Interesat de mecanismele puterii, Culianu  goleşte  mitul de conţinut, rămânând un fel de gogoaşă (“proiect narativ în căutarea unui sens” , v. interviul din febr. 1990, de la Arezzo)  pe care specialiştii puterii o pot umple cu ce vor ei. Pentru că toate aceste ţin de manipularea mentalului colectiv în timpul istoric (liniar), lucrurile nu sînt chiar atât de complicate (6). Pentru a înţelege aceste idei ale sociologului religiilor care a fost Ioan Petru Culianu, e suficient să ne reprezentăm câteva din întâmplările care se petrec sub ochii noştri azi, sau din cele petrecute de douăzeci de ani încoace:

 

După căderea în dizgraţie a ideologiei comuniste (7), specialiştii puterii au lansat  gogoaşa  holocaustului românesc, în cadrele stilistice ale unei poveşti repetate mai bine de jumătate de secol,  mitologie pe care puterea politică din România post-decembristă a avut forţa necesară să-o facă, dacă nu credibilă, măcar de nediscutat (sub ameninţarea închisorii, prin acea Ordonanţă 31 dată de guvernul condus de Adrian Năstase). Astfel că azi asistăm la propagarea ei nestingherită în creierele şcolarilor si ale adulţilor dependenţi de mass-media.

 

Un alt mit post-decembrist, acela al românului “cel leneş”, a fost pus (cu deplină neruşinare) chiar pe genericul expoziţiei din vara aceasta de la Institutul Cultural Romîn din New York: “Feedom for lazy people”. Lucrătura poartă pecetea lui Horia Roman Patapievici care  în 2004 îşi amintea: “când am publicat [în 1996] volumul Politice un grup de universitari clujeni a făcut petiţie la Ministerul de interne cerând să mi se retragă cetăţenia” (v. Gazeta de Maramureş, 27 dec. 2004 -9 ian. 2005, p. 10). Ei bine, demersul universitarilor clujeni n-a avut drept rezultat decât promovarea fiului de securist în funcţia de director al Institutului Cultural Român.

 

Si impunerea forţată, încă din vremea ministeriatului culturii deţinut de Andrei Pleşu, a denumirii de “romm  în toată mass-media dinnăuntru şi din afara României se poate spune, folosind terminologia psiho-sociologului Culianu, că s-a constituit într-o “lume paralelă”. În această lume românii si ţiganii au călătorit (si călătoresc împreună) mai mult fără de voie (decît cu voie). Ceea ce a dus la ţiganirea (voită) a românilor, situaţie ilustrată cu poze de şatră in Petit Robert, explicând cuvăntul “român” si la idioţirea occidentalilor cu privire la acest subiect.

 

Un ilustru exemplu de idioţire (într-un anumit subiect, bine determinat) prin manipularea creierelor pe căi mediatice îl oferă însăşi ghinionul fostei asistente a lui Eliade de a nu ajunge în România unde o aştepta o înaltă distincţie acordată de preşedintele ţării. In toamna anului 2006, victimă fără de apărare a gogoşii mediatizate de ungurii din America, după care capitala României ar fi la Budapesta, Wendy Doniger, actualmente “Mircea Eliade Distinguished Service Professor” , vrând să ajungă în capitala ţării de origine a lui Eliade, a aterizat în capitala micului stat vecin si a trebuit (fiind persoană în vârstă) să facă drumul înapoi (v.Alex. Cetăţeanu, Hermeneutics in History: Mircea Eliade…, în rev. Origini, Romanian roots, vol.X, No. 113-114, nov.-dec. 2006, p.49).

 

La vremea când Culianu încerca să-l “desfiinţeze” ca scriitor pe Horia Stamatu prin articolul publicat în revista scoasă de nepotul lui Eliade la Amsterdam, poetul gânditor stabilit la Freiburg încerca să afle sensul unor povestiri ale lui Eliade. Cu acel prilej obervase că, în ciuda originii religioase a politicului, desacralizarea acestuia a făcut din el “ceva în răspăr total cu firea umană”, pentru că mântuirea nu poate fi sub nici un chip colectivă. Iar orice tentativă de manipulare a creierelor pentru “ieşirea colectivă din sălbăticie”  (ca necunoaştere), “duce la o sălbăticie şi mai mare”  (v. Horia Stamatu, Intre utopia orfică si hieraticul mioritic, în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, Nr.16/1979 pp.160-161).

 

Incapacitatea lui Culianu de a înţelege modul în care Mircea Eliade considera mitul ca o “formă de cunoaştere” a generat mai apoi neînţelegerea termenului de arhetip. Ceea ce nu este de mirare, fiindcă un om a cărui gândire e fatalmente ancorată în timpul liniar istoric, nu poate sări peste umbra sa pentru a accede la gândirea simbolică sau “mitică”. La faimosul hermeneut al universurilor religioase, “a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul” echivala cu nevoia omului de a trăi în timplul ciclic al unui lumi nevăduvită de sacralitate.

 

In fine, cum s-a putut vedea din cele mai înainte arătate, ruinarea voită a sensului termenului de mit n-a ocolit nici calea resemnificării, întru folosirea cuvântului mit chiar împotriva  destinaţiei sale iniţiale. Ceea ce a dus unde trebuia să ducă: Anume, la discreditarea unui întreg curent de gândire, considerat de Eliade ca fiind contribuţia majoră a filosofilor din secolul XX.

 

In opinia istoricului religiilor, filosofii preocupaţi de simboluri si de gândirea mitică au revalorizat metafizica, trecută de materialismul secolului XIX într-un con de penumbră. In asemenea curent înnoitor de gândire se înscrie viziunea blagiană asupra cunoaşterii şi culturii. Dar si contribuţia lui Eliade ca filosof al religiilor(8) , pentru care mitul este o “formă de cunoaştere”, tot aşa cum era la Nae Ionescu logosul ortodox filtrat prin “iubire ca mijloc de cunoaştere”.

 

Note:

1.      v. filmul despre moartea ne-elucidată a lui Ioan Petru Culianu (1950-1991) difuzat de TVR1 pe 22 mai 2008.

2.      v. Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Mircea Eliade ?

3.      In 1949, Mircea Eliade nota în jurnalul său : «Azi a face cultură e singura politică eficace la îndemâna celor din exil”.

4.      Dintr-o notă aflăm că Ioan Petru Culianu făcea aluzie la  “seria de incendii misterioase din 1975 pe care cineva […] le declanşa” în biblioteca lui Eliade de la Universitatea din Chicago (v.scrisoarea lui Culianu din 5 aprilie 1975 către G. Romanato, în Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004., p. 279). Iată si portretul lui Mircea Eliade pe care i-l face Culianu la Chicago pe când era în aşteptarea vizei americane: “Eliade era un om foarte generos, foarte fermecător, foarte inocent. Avea un şarm cu totul particular. Avea şi o mare inteligenţă şi prevedere, chiar practice, într-un anume sens: Inţelegea foarte bine raporturile sociale, mecanismele societăţii intelectuale din care făcea parte. Nu era un străin acolo. Nici nu se simţea un străin.” (rev. “22”, nr.585, 22-28 mai 2001, p.13).

5.      v. Lucian Boia, rev. “22” , Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

6.      Nici ideile lui Culianu despre fractali, idei în marginea cărora se extaziază majoritatea exegeţilor săi, nu sînt atât de complicate, si, mai ales, nu prea un treabă cu fractalii. In articolul Sistem si istorie, publicat în unul din cele două numere ale revistei Incognita scoasă de Culianu la Leiden în 1990, el descria fractalii pornind de la viaţa sa care ar fi un sistem foarte complex de fractale care “se mişcă simultan printr-un număr foarte mare de dimensiuni”. Acestea ar fi cea de profesor, scriitor, coleg, vecin sau  dimensiuni indicate prin cuvintele “iubire”, “cărţi”, “muzică”, “bucătărie”, si multe altele. Apoi Culianu notează că in fiecare moment, el este făcut din acestea si din altele “al căror număr de combinaţii este practic infinit” (v.L.A.I., 18 mai 1992, p.5). Intr-unul din dialogurile sale, Platon ilustra cum Socrate este unu si multipliplu fiindcă, deşi unul este Socrate care nu are egal între contemporanii săi, el mai este si un om cârn, atenian, filosof, profesor al tinerilor veniţi în agora să-l asculte, soţul al Xantipei, etc. Cum se observă, descrierea “fractalilor” făcută de Culianu, din punct de vedere ideatic, nu depăşeşte spusele lui Platon de acum sute de ani.

7.      Pe toate canalele de mass media, după 1990 a fost dusă o intensă campania de inventare (de imaginare si asiduă propagare) a unui nou discurs identitar (nunaţional”, ca să se potrivească si celor 6% maghiari din România, precum si a celorlaţi minoritari insărcinaţi de ocupantul sovietic cu problemele ideologice ale statului satelizat). In noua mitologie “post-comunistă”, naţiunea este “topită” într-o comunitate unificată prin manipularea gândirii. Cadrul politico-statal nu trebuie să amintească de istoria românilor şi nici să nu apară ca românesc (naţional). In mental colectiv manipulat prin mijloacele mass mediei unificarea “culturală” va fi dată de unitatea discursului identitar. Acesta este numit  “liberal”, “modern” si “european”. Piesa cheie a discursului “post-ideologic” (post-comunist) o reprezintă  aspectul “multicultural” (aici insinuându-se imperativul autonomiilor “locale”). Dar si  folosirea improprie a termenilor derivaţi din cuvântul “mit”, alături de considerarea “naţiunii”  drept o “construcţie, o legătură socială care ţine în mare masură de imaginar” (v.Lucian Boia, rev. “22”  nr. 593, 10-16 iulie 2001). Ca şi în perioada “ideologică” oamenii trebuie să renunţe la capacitatea lor de discernământ, la obişnuinţa de a gândi individual, cu propriile creiere. Disocierea între adevăr si minciună, între realitate si fantasmă (sau lumi “alternative” să dispară. Oamenilor li se spune (indirect) să trăiasă în prezent (nu privind spre trecut), să gândească colectiv pentru realizarea “unităţii discursului identitar” si să se alinieze unul după altul pentru a călători în lumea “paralelă” a formelor de “imaginar colectiv” oferite cu insistenţă prin mass media. Si totuşi, cum ades s-a observat, chiar dacă omul în genere este o fiinţă prezivibilă şi de aceea manipulabilă, omenirea a înaintat mereu prin inşi nealiniabili, prin aceia a căror gândire n-a putut fi trasă pe calapod.

8.      Intr-o scrisoare, Giovanni Papini îi scria lui Eliade: “v-am urmărit cariera. In cabinetul meu de lucru, printre cărţile preferate, am la îndemână admirabilul TRATAT de ISTORIA RELIGIILOR si aştept cu nerăbdare Mitul eternei reîntoarceri.  Am comandat librarului meu lucrarea asupra Şamanismului. Pentru generaţiile de azi, dumneavoastră sînteţi ceea ce a fost Frazer pentru generaţiile mai vechi”.