IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.doc./18aprilie2015/26562 car./3727 cuv.

 

Sursa: http://www.isabelavs.go

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica (Partea întâi)

 

Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978

 

Horia Stamatu (1) credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea însă prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (Noica). 

Poetul exilat nu avea cum să afle că filozoful îndeaproape urmărit de securitatea statului polițienesc  (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) îi spusese la Păltiniș călugărului Vasile Luca în 1987 că este credincios. Deși la biserică vine mai rar, el l-ar avea „pe Dumnezeu în inimă, permanent” (C-tin Noica).

De posibilitatea „mântuirii prin cultură” era convins de tânăr și Mircea Eliade. În perioada „Criterionului” suplinitorul profesorului de metafizică Nae Ionescu  (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ) scrisese ca „mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează” (Mircea Eliade în rev. „Criterion”, nr.2, 1934).

Printre alte mesaje mai subtile, ținând de spiritualitatea indiană în care era „doctor” (după întoarcerea din India) mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează Mircea Eliade si în romanul Pe strada Mântuleasa, început în 1955 si terminat doisprezece ani mai târziu (2). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţa comunistă la nesfârşit. El iese din timpul istoric al  „inchiziției”  practicate de mercenarii ocupantului sovietic (3) şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice. Iar prin tematica preocupărilor sale, Fărâmă pare a avea acces chiar la Marele Timp al sacralităţii.

Obișnuit să fie plagiat si chiar forțat la un moment dat să se declare mulțumit că ideide sale circulă în cărți semnate de unii dintre vizitatorii săi (vezi textul lui Octavian Chețan din volumul apărut în anul centenarului nașterii marelui filozof român: Modelul cultural Noica, 2009, pp. 119 –133), într-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind cel care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate(4), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; on-line http://www.omniscop.ro/despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniș care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, întrucât la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger (5), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc pe Liiceanu printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât fostul doctorand al unui politruc cu liceul pe puncte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș sau Camera 13 a Vilei „Noica”, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ) şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care Liiceanu i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi români. Și asta pentru că, sub teroarea ideologică a regimului comunist, generaţia lui Noica şi generaţia imediat următoare (care a supraviețuit regimului de exterminare din închisorile și lagărele comuniste) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]”, cum era înregistrat că spune filozoful trăitor într-o cameră microfonizată (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Noica știa perfect că filozofi marginalizaţi de statul poliţienesc au fost mulți, nu numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). Iar „marginalizații” erau desigur cu mult mai pregătiți în domeniul filozofiei decât comuniștii „dresați” în facultățile de marxism-leninism înființate după distrugerea Academiei Române si a învăţământului superior românesc. În vremea “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă), rezultatele muncii de traducere a „marginalizaților” impresionează și azi atât cantitativ, cît şi calitativ. Traducători precum Noica (din Kant și din idealiștii germani), D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, L. Blaga, etc., au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.

Nicolae Florescu îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă în dreptul magazinului „Eva” după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş. Filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită intimitatea, impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis (despre amploarea acestor citate din pledoariile ținute de Noica la Păltiniș am scris în articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate (2000), postat pe 27 dec. 2014 de o revista americană on-line http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ). Cam după o lună de la publicarea (6) Jurnalului de la Păltiniş pe care ideologul comunist Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii)  “o scosese la lumină” (v. dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea și el apartamentul “microfonizat”) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în carte, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II,  2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui G. Liiceanu de a face câtorva prieteni reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (Noica, înregistrare din mai 1984, p.250). Chiar și la șaptezecisi cinci de ani, filozofului „din trecut” ideologii comuniști cu putere de decizie nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile originale, cum se poate constata la citirea înregistrării conversațiilor din camera de cca 8 mp microfonizată de Securitate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, tipărit în rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4, on-line la https://blogideologic.wordpress.com/2013/06/01/isabela-vasiliu-scraba-sfarsitul-lui-constantin-noica/ sau la http://www.romanianstudies.org/content/2009/12/constantin-noica-1909-1987-centenar-isabela-vasiliu-scaraba/ ). De pildă, Noica spunea în 1984  “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.153). Filozoful marginalizat trebuie să fi remarcat spre sfârșitul  Jurnalului de la Păltiniş si “demascarea” sa prin mijlocirea acelor comentarii politice făcute de comunistul Liiceanu după citirea cărţilor filozofice noiciene fără nici o legătură cu domeniul politicii  (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista  neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, XIV,  9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=750 ;  v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). Poate chiar  regăsirea grilei sale de lectură în lucrarea unei comuniste franceze (care ulterior i-a tradus în franceză modestele sale notițe bio-bibliografice despre Cioran) l-a făcut pe Gabriel Liiceanu să-i editeze grabnic la Humanitas cartea care lovea în Noica, exact așa cum lovise în 1957-1958 Pavel Apostol când analizase ideile noiciene din Povestiri despre Hegel (Paris, 1962), manuscrisul pentru care filozoful a făcut nevinovat șase ani detenție politică în regim de exterminare.

După apariţia Epistolarului (celui de-al doilea volum care ar fi probat, vezi Doamne, că la Păltiniș Noica ar fi devenit inițiatorul unei Scoli de filozofie („Școală de la Păltiniș” nedovedită de nici o carte originală de domeniul filozofiei care să fi fost scrisă de vreunul dintre auto-declarații „discipoli”), Noica este înregistrat de Securitate pe 4 septembrie 1987 spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot. În octombrie 1987 Securitatea l-a îndepărtat de la Păltiniș pe Octavian Nicolae, singurul prieten pe care Noica știa că se poate oricând bizui (vezi amintirile meteorologului de la Păltiniș în volumul Modelul cultural Noica, 2009 precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica, https://blogideologic.wordpress.com/tag/securitatea/ ).

Extrem de percutante sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe  Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora:  Liiceanu poate veni din RFG în ţară,  soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că Andrei Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un „tratament de excepţie”. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor le-a fost prelungită bursa la Heidelberg (7) având astfel posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier (vezi vol.  Noica si  Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din  12 nov.1983, p.88, p.89, p.94). Cu alt prilej este înregistrată remarca filozofului îndeaproape supraveghiat după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii cu putere de decizie trimit unul sau doi [dintre protejații lor], restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare  în RFG cu bursă Humbold (Noica şi Securitatea II, 2009, p.123).

Acceptat membru al Uniunii Scriitorilor abia la 65 de ani, lipsit de o catedră universitară și cu doar trei conferințe (la mari intervale de timp) pe care a putut să le țină tinerilor studenți, Constantin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda fantezistelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (8) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877  ).

In consens cu cei doi bursieri care se bucurau de un tratament de excepție din partea Ministerului de interne, Ioan Petru Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj identic cu părerea „cronicarului plastic”, vizitator al lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp. 33-48 ; https://fr.scribd.com/doc/130732402/IsabelaVasiliuScrabaContextualizari ), despre opera filozofului de la Păltiniș: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Culianu, Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=775 ; precum și http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ). La modul cel mai straniu cu putință, momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de suspecta moarte a filozofului Noica, pe 4 dec. 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (v. I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ).

Răspândită de comunistul Andrei Pleşu întâi printr-o conferință de la Bistrița din cadrul „Saloanelor Rebreanu” - apoi în țară prin revista băcăoană  “Ateneu” (cu tirajul și cu difuzarea pe care o aveau în comunism revistele), si în afara R.S.R.-ului prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica,  “International Journal of  Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), iar după 1990 prin revista bistrițeană „Cadran” -,  ideea ca opera lui Noica n-ar fi important de citit, întucât ea „nu contează”, fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985). În opinia „cronicarului plastic” (apud. Noica) ar conta (așa cum transmitea în decembrie 1987 la Radio BBC şi Ioan Petru Culianu) doar cei “ieşiţi din şcoala lui Noica” (Culianu,  Scrieri româneşti, II, p.229). Adică cei doi favorizați ai Ministerului de Interne.

Mai interesantă ne pare însă părerea “optimistului” Noica  în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a  cronicarului plastic Andrei Pleşu, vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul  unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Plesu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei,  2007, [227]). Cum vedem, opinia lui Noica era de-a dreptul pesimistă  în ce priveşte valoarea „producției bibliografice” a cronicarului plastic de a cărui “mântuire prin cultură” s-a cam îndoit. Si pe drept cuvânt.

 

Note:

1.       Despre marele poet care a fost Horia Stamatu, criticul literar Virgil Ierunca scrisese la Paris următoarele: „Si în exil, și în țara regăsită de mâine, poezia lui Horia Stamatu va sfinți locul și vremea împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice”.

2.       Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada mântuleasa, http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/isabela-vasiliu-scraba-despre-lipsa-individualizarii-in-personajul-anchetatoarei-din-romanul-eliadesc-pe-strada-mantuleasa/  sau în http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm ).

După Yalta anului 1945 occidentalii  au consfințit micșorarea României prin înglobarea în URSS a Basarabiei si Bucovinei de Nord, precum si transformarea unui stat suveran într-o „colonie sovietică” (Ion Varlam). Vâșinschi (omul Moscovei) a luat parte la tratativele diplomatice duse cu succes de politicienii români la Paris pentru reintegrarea în România post-belică a jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor în vara „anului apocaliptic 1940”(L.Blaga, lecția de deschidere a cursului său de la Universitatea mutată în 1940 de la Cluj la Sibiu). Nordul Transilvaniei aflat patru ani sub o administrație ungurească epurând etnic prin deportări de români și ucideri monstroase (la Ip, Trăsnea, etc.) a fost recâștigat de armata română în octombrie 1944 spre a fi administrat apoi de ocupantul sovietic (vezi inregistrarea conferinței pe care am ținut-o la Biblioteca Metropolitană din București în ian. 2012 https://isabelavs2.wordpress.com/video/ ). Această inregistrare https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de utilizatorul  „mirelvv” a fost -ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse, adăugate probabil ca un fel de „represalii dictatoriale” în scopul  de a aduce discursul meu pe linia gândirii „monolit”, prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje video (pe care greața provocată de asemenea abuzuri m-a împiedicat să le văd, deși componența grupajelor este înșirată pe coloana din dreapta), se remarcă mai multe tendințe: (1 )îngreunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”, întrucât lanțurile de înregistrări video nu oferă conferința mea, ci oricare alt video din grupaj ; (2) prin unele dintre înregistrările adăugate de inchiziția internetului se urmărește plasarea ( în preajma puținelor mele conferințe publice) unor foști ideologi comuniști (a căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de titlul de doctor in filozofie) care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă depărtez; (3) alte înregistrări plasate cu de-a sila urmăsesc o anume sugestionare subliminală: aceea că, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș face politică „legionaroidă”, cum scria într-un comentariu un profitor al regimului comunist și post-comunist ascuns după pseudonim. In ultimul caz abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul torționarului Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună într-o formațiune politică indicată de ei, spre a confecționa GRUPURI  chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun. Așa cum nici eu nu am nimic in comun cu inregistrările adăugate „din umbră” pe care nu le-am văzut si probabil nu le voi vedea, mai ales forțată a o face prin astfel de practici securiste.

3.       Prima compilație despre îngeri a fost scrisă de Pleșu pe vreo 20 de pagini, fiind premiată apoi cu un million de mărci germane (Premiul Hanah Arendt, 1994). Fără menţionarea lui Noica, în textul său de mediocră tentă politică Andrei Pleşu a preluat/ împrumutat din volumul noician Scrisori despre logica lui Hermes (1986) aceea idee din „logica lui Ares” despre “blocajul în dihotomii” (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46). După înregistrările Securităţii care-l urmărea tot timpul pe C. Noica se vede limpede că în anul publicării  Scrisorilor despre logica lui Hermes filozoful marginalizat îl considera pe comunistul A. Pleşu un “cronicar plastic”, ceea ce este foarte departe de postura de „discipol” al inventatei „Școli de la Păltiniș”, negată de însuși Noica. Din transcrierile lui Liiceanu „scoase la lumină” de Ion Ianoși în 1983, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe dezinteresul pentru filozofie al cronicarului plastic (Jurnalul de la Păltiniș,  p.12 si p.100), dezinteres vizibil în volumele lui Pleșu ultra premiate pe considerente politice, după obiceiul comunist. Dar abia în 2006 Radu Portocală, investit cu „sacra misiune de a-l publica pe Pleșu”, a sesizat inutilitatea marilor cheluieli făcute de I.C.R pentru editarea in Franța a cărții Pitoresc si melancolie (1980) care „nu a trăit, nu a stârnit nici un ecou si care a dispărut în momentul apariției” (vezi R. Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR). La fel s-ar fi întâmplat la Paris si cu „precedentele eșecuri” (din 1990, cu Minima moralia, publicată de C-tin. Tâcu, si din 2005 cu vol. Despre îngeri scos la Editions Buchet Chastel). Două dintre editurile mari (Grasset si Fayard) si-au manifestat in 2006 dezinteresul pentru cartea cronicarului plastic devenit in 1977 doctor in istoria artei chiar cu volumul pe care ei l-au returnat după două săptămâni. Radu Portocală mai consemnează că atunci, în 2006, a constatat că „numărul premiilor și al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Pleșu este sensibil mai mare decât acela al cărților publicate.” (ibid.).  

4.       “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [G. Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 Liiceanu în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011), precizând opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă. In 1983 - an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (Noica si Securitatea, II, 2010, p.93) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilite,  lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el  “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, înregistrat de Securitate, ibidem p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).

5.       În 1983, rapida publicare  (prin I. Ianoşi, ideolog din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în URSS) a Jurnalului de la Păltiniș  a fost făcută probabil si în scopul de a face reclamă anumitor vizitatori privilegiați de autorităţi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici si  mari ai culturii noastre la 25 de ani de lqa moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/  ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Asemenea postură (observată și de Noica) a fost sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceausescu s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București  în onoarea Jessicăi Douglas-Home de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu si Plesu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), in contrast cu restul invitatilor, evident timorați. Faptul că cei doi comuniști aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy durring Ceausescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs  Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (C-tin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ).  Într-un sfert de secol de post-comunism, ca director al fostei Edituri Politice unde lui Noica nu i s-a publicat nici o carte, G. Liiceanu n-a avut timp să publice intreaga așa-zisă PRODUCTIE BIBLIOGRAFICĂ a maestrului sau de care a făcut atâta caz, la unison cu Pleșu. În schimb, ca proprietar  al Vilei  “Noica” de la Păltinis, Liiceanu îi făcea reclamă stalinistului Ion Ianosi, plasând în camera lui Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceausescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în rev. Discobolul XIII, iul.-sept. 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ) 

6.       Cei doi așa ziși discipoli erau privilegiați de „inchiziția marxistă” (I. Varlam, PseudoRomania, 2004) care lui Noica îi publica greu scrierile, dar care în schimb „scotea la lumină” producția bibliografică a celor doi cărora le prelungea șederea peste hotare (vezi vol.  Noica si  Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94; după Alexandru Dragomir, „Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșuhttp://www.actualitateairl.com/index.php?option=com_content&view=article&id=2715:ziarul-actualitatea-irl-noica-nu-a-avut-influen-asupra-lui-liiceanu-i-pleu-1&catid=61:cultur&Itemid=83 ; a se vedea întregul interviu din 2000 comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). În martie 1984 Noica era înregistrat spunând că-i sînt cărţile scose din circuitul public al bibliotecilor si ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista Izvoare de filozofie (2 vol) si Povestiri despre om (Paris, 1962), și că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (Noica si Securitatea, II, 2010, p.138). 

7.       Opinia lui Noica despre Pleșu apare din cele transcrise de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), si din notaţiile cuprinse in caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlu de  Jurnal de idei  - folosit de Noica la publicarea între sept. 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de  texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade,  in rev. “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://melidonium.ro/2012/11/13/isabela-vasiliu-scraba-noica-despre-arheul-istoric-intrupat-de-mircea-eliade/  sau la adresa  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  ).

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

 Sursa: http://isabelavs2.wordpress.com