Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
Isabela Vasiliu-Scraba: Produsul “Culianu” şi o nouă ipoteză
privitoare la asasinatul politic de la
Motto: “Unul
dintre lucrurile care le-am înţeles de fapt foarte târziu - probabil la 10
ani de la plecare - a fost legat de impresia de normalitate şi de
obiectivitate pe care o aveam când trăiam în România. Nu-mi dădeam de
loc seama atunci cât de mult erau manipulate mijloacele de comunicare,
toate revistele” (I.P.Culianu, dec.1990)
În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că în
studenţia bucureşteană venise la el un securist spre a-l racola.
Acela, după ce a aflat că tânărul nutrea dorinţa de a lucra
în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi
poate îndeplini visul. În 1992 P. Drogeanu (fost coleg de studenţie al lui
I. P. Culianu) şi-a amintit că acesta primise înainte de a
rămâne în Italia postul din redacţia Secolului XX (v. rev. “22”
din 22-23 mai 2011, p. 13 şi Suplimentul Litere, Arte & Idei din 18
mai 1992, p.7). Decizia de a rămâne în Italia a atras după sine
abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă
culturală scoasă în spatele Cortinei de fier, dar foarte probabil nu
şi abandonarea colaborării sale cu
Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie
i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina
din apropierea Romei (v. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu,
în Oglinda Literara, Focşani, aug.2011, p.7065). Fără curajul
şi inteligenţa lui Alexandru Paleologu (1919-2005), în acel interviu
din decembrie Culianu a pretins că ar fi refuzat colaborarea cu
Securitatea. Marian Popa în extrem de documentata Istorie a literaturii române
de azi pe mâine (2001, vo.II, p.1173) semnala însă
“auto-deconspirarea” lui Culianu care accepta să fie mediatizat (publicat
în Revista de istorie şi teorie literară) şi lăudat de S.
Antohi în perioada în care niciunui alt fugar din ţara comunistă nu i
se făcea reclamă, nu i se publicau articole în RSR şi nici
interviuri, cum a “reuşit” să publice Andrei Oişteanu. Abia mai
târziu s-au luminat unele amănunte ale “deconspirării”. Fiindcă
însuşi Sorin Antohi, în rev. “22” din 12 aug.2008, a recunoscut că a
colaborat cu Securitatea şi că nu are titlul de doctor aşa cum a
pretins. În ce-l priveşte pe Culianu, “fenomenul exploziv introdus în
cultura română” (Aurel Codoban), vom observa că abundenta sa
mediatizare din 1992 încoace s-a făcut în principal prin răspândirea
(în scris, la radio si la TV) de minciuni brodate în jurul unei inventate
cariere de istoric al religiilor predând la Chicago la catedra marelui Eliade
(v.Isabela Vasiliu-Scraba, În ţara lui Eliade, în rev.Acolada,
10/2011). E drept însă că reclama, prin însăşi natura ei,
este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul ei nu este cel
de-a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs.
In cazul produsului “Culianu” avem de-a face cu cea mai
mincinoasă, mai des difuzată şi mai exagerată reclamă
care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Si
totuşi credem că avantajele strategiei adoptate după
înlăturarea prin asasinat a celui care a criticat în Lumea liberă
de la New York neo-comunismul de la Bucureşti nu sînt atât de mari pe cât
apar dezavantajele legate de discrepanţa dintre reclamă si
adevăr. De pildă, în biografia pe care o publică la zece ani de
la asasinarea fratelui ei, Tereza Culianu-Petrescu nu scrie nicăieri
că Ioan Petru Culianu ar fi predat istoria religiilor altfel decât în
calitate de visiting professor (Obs. Cult., 87/23oct.2001). Acelaşi lucru
apare şi în Curriculum vitae întocmit de I.P. Culianu la
sfârşitul anului 1990 din care extragem următoarele: “În 1987,
doctoratul în litere şi ştiinţe umane la Sorbona, după care
va fi visiting professor la Divinity School-Chicago (1987-1988) ca şi la
Universitatea din Siena, Arezzo, Italia” (Cotidianul, Suplimentul Litere, Arte
& Idei, 18 mai 1992, p.3).
In schimb, în mediatizarea televizata a “produsului Culianu” (TVR1, 28 mai
2008 şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010) s-au repetat minciunile
lansate din 1992 prin dicţionarul scos la Davis (SUA) de un fost director
de la Ager Press: “După un deceniu la Groningen, Culianu a fost invitat ca
Visiting Professor la University of Chicago (1986-1988), după care a fost
numit profesor plin al aceleiaşi universităţi” (v. Românii în
ştiinţa şi cultura occidentală, redactor şef Ion
Manea, 1992, p.113). Neadevărul
patentat după care I. P. Culianu ar fi predat la Divinity School ca
“profesor plin” nu merită vreun comentariu. De semnalat ar fi doar faptul că n-a apucat să fie angajat
nici ca “profesor asociat”, întrucât era cetăţean olandez şi
“green card-”ul l-a primit doar cu o lună înainte de a fi asasinat. Din
păcate, lipsa de discernământ a unora care se presupune că au
citit biografia alcătuită de T. Culianu-Petrescu (din
cărţile pe care tot ei le citează) i-a făcut pe multi
scriitori să repete neadevărurile destinate unui public incult.
Propagând
succese profesionale inexistente, ei au scos la lumină insuccesele
carierei academice a lui Culianu, în calitatea sa de aşa-zis “urmaş
al lui Eliade”: În cei doisprezece ani cât a predat limba şi cultura
română la catedra de romanistică a Universităţii din
Groningen, postul său nu a avut prea multe tangenţe cu lucrările
de istoria religiilor pe care le făcea în timpul liber spre a obţine
doctoratul de stat la Sorbona. Acesta este realitatea pe care
preferă să nu o observe cei care fac reclamă “produsului
Culianu”. Pe de altă parte,
devenit la 1 ianuarie 1986 profesor asociat de limba şi cultura
română la Groningen (la zece ani de la angajarea din 1976), titlul -mult
vehiculat de mass-media dar în cu totul alt context-, i-a folosit lui Culianu
un timp foarte scurt, întrucât nu mult după cele două conferinţe
pe care i le aranjase Mircea Eliade în SUA, Culianu a părăsit catedra
de limbi romanice a lui Noomen şi s-a mutat la Wassenaar unde, lucrând
câteva luni la un institut ca “Fellow in Residence” şi-a terminat (la
limita timpului permis) teza pentru doctoratul de stat în litere şi
ştiinţe umane.
Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din
studenţia italiană a lui Culianu) repeta într-un articol
neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o
la Groningen, şi de acolo in SUA ca urmaş al lui Eliade: “Alla fine del 1976 passň a insegnare in
Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago,
adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e
successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di
una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che
studiava le religioni, L'Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce
repetă aceste minciuni foştii prieteni din studenţia lui
Culianu? Dacă sînt aşa de convinşi de valoarea operei
rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agaţă cu
disperare de neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de
nepătruns ca şi misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat
nici după douăzeci de ani.
După “eliberarea [de comunism] ce ne-a venit de sus, din balcon”
(Petru Ursache, în Dacia literară 6-2011), fosta Editură
Politică (v. Dicţionarul religiilor, trad. Cezar Baltag,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) si pe urmele ei alte edituri au tot
înşirat verzi uscate despre sociologul şi autorul de science-fiction
devenit la modul imaginar “profesor plin la Chicago” (Ed. Academiei) sau, mai
modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din
Chicago”(Dan Petrescu, în vol. Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993, p.
3). Dovadă că ceea ce i-a impresionat pe toţi la Culianu, prezentat
cu surle şi tobe ca un “nou-Eliade” (apud. S. Antohi), nu a fost atât
opera stiinţifică în cinci volume, şi nici cele trei
cărţi de povestiri (Hesperus, Ed. Univers, 1992, Pergamentul
diafan şi Arta fugii). În primul rând ei au fost cuceriţi
de reclama “produsului Culianu” bazată pe neadevarul unei cariere
profesionale pe tărâmul istoriei religiilor strălucind în Olanda
şi în America.
Deşi pe 18 mai 1992 Suplimentul Litere, Arte & Idei a publicat
acel Curricumum vitae alcătuit de Culianu în noiembrie 1990 în
vederea angajării sale ca profesor asociat la universitatea unde Mircea
Eliade predase trei decenii, informaţiile difuzate de mijloacele de
comunicare -continuând după 1990 a fi manipulate de “profitologii”
comunismului, “corectaţi politic” (v. prof. Petru Ursache în Dacia
literară) -, au făcut mereu abstracţie de adevărul pus în
pagină de însuşi Culianu. Fostul director de al Ager Press i-a
“cosmetizat” primul cariera de istoric al religiilor, atribuindu-i din buzunar
titluri pe care n-a apucat să le aibă (v. Românii în
Ştiinţa şi cultura occidentală, Davis, 1992, p. 113). Pe
lângă titlul academic de “profesor plin”, Ion Manea i-a mai “aranjat” si
perioada olandeză, folosind minciuna prin omisiune. Adică nu a
precizat că la Groningen Culianu a predat doisprezece ani limba şi
cultura română.
In “reclama Culianu” televizată pe 28 februarie 2010, această
minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan
privitor la gradul universitar avut de Culianu în Olanda. După
realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, scriitorul ar fi fost
între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”. La cele două falsuri
lipsite de dramatism (o minciună prin omisiune şi un fals privitor la
gradul universitar) formatorii de opinie s-au gândit să adauge încă
un neadevăr: Au spus că
Ambasadorul României comuniste ar fi vorbit cu şeful catedrei de
romanistică să-i împiedice angajarea. În realitate, postul de
asistent la universitatea olandeză Culianu l-a primit ca urmare a unei
“pile” la profesorul Noomen pusă de Marin Mincu, care în 1976 era trimis
de oficialităţile comuniste în Italia să predea limba
română (“graţie prof. Marin Mincu… şi prof. Noomen de la
Universitatea din Groningen, Culianu avea…perspectiva numirii la această
universitate”, v. Dialoguri întrerupte, Iaşi, 2004, p.81).
Sursa de inspiraţie pentru minciuna difuzată de TV-Cultural în
ultima duminică a lunii februarie 2010 cu ocazia unei noi reclame a
“produsului Culianu” nu e greu de ghicit. După stabilirea lui Mircea
Eliade în Franţa, reprezentanţii
României ocupate de armata sovietică s-au opus la angajarea acestuia ca
profesor universitar la Paris. Or, dacă tot se străduiesc de
douăzeci de ani să-l înlocuiască pe Eliade prin Culianu, ce i-ar
putea împiedica pe manipulatori să recurgă pe alocuri si la efecte
“teatrale”? Prea e plicticos de repetat
doar minciunile sfruntate din 1992, din enciclopedia lui Ion Manea, colaborator
al Securităţii cu note despre Mircea Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008,
p. 119). După fişa dicţionarului scos de Manea, asistentul de
limba română de la catedra lui Noomen ar fi fost “profesor asociat” în
Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986.
E drept că în bio-bibliografia scrisă în vederea angajării
la Divinity School, Culianu se fereşte a consemna informaţii
fără legătură cu istoria religiilor. De aceea el nu va
trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de limba
şi literatura română până în 1985 şi profesor asociat de la
1 ian. 1986 (v.scrisoarea din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte,
2004, p.279). Ca urmare a unor aranjamente făcute de marele istoric al
religiilor (v.schimbul de scrisori din iarna anului 1985, în vol. Dialoguri
întrerupte, Iaşi, Ed. Polirom, 2004), proaspătul
conferenţiar de română (sau profesor asociat) a ţinut la Chicago
două conferinţe după moartea lui Mircea Eliade. În Olanda s-ar
fi întors în iunie 1986. După Tereza Petrescu Culianu, tot în 1986 s-ar fi
“retras la Wassenar pentru câteva luni” ca să termine teza pentru
doctoratul de Stat (v. Observatorul cultural nr.87/2001), îngrăşând
porcul înainte de tăiere, adică lucrând la calculator “şi 18 ore
pe zi” (ibid.) spre extazierea de mai târziu a unui fizician fascinat de
scrierile “ultimului Culianu”. Optând pentru omiterea carierei sale de la
Groningen, Ioan Petru Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a
dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în Curriculum vei spune că
te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară
românească”. Probabil că folclorul şi cultura populară nu
îi apăruseră a fi lesne etichetabile ca “jocuri ale minţii”.
Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si
unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi
până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât
să accentueze asupra laturei nefericite a carierei asistentului de
română(1) de la Groningen subminată de un doctorat de stat
obţinut la limita timpului admisibil, după zece ani de la înscriere. Desigur
fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă
“produsului Culianu”, bazându-se pe
credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat,
“pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit
succesul mediatizării minciunilor legate de cosmetizatul profesorat din
Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.
La Santa Barbara (SUA), în zilele celui de-a doilea colocviu
internaţional închinat operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade
(14-15 nov. 1974) unul dintre istoricii religiilor a observat că în
Occident “de la Paul Tillich nimeni nu a mai avut un asemenea public”. De fapt,
însuşi Tillich îl preţuia atât de mult pe Mircea Eliade încât l-a
rugat, imediat ce a ajuns la Chicago, “să ţină seminarii
împreună” (v. Nancy Auer Falc, în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade,
Bucureşti, 2007, p.83). La Colocviul din 1974 s-a vorbit de “Mircea
Eliade’s era” pentru domeniul istoriei religiilor. Patru ani mai târziu
avea să se organizeze în SUA un al treilea colocviu închinat gândirii lui
Eliade, considerat în America “liderul unei noi şi importante discipline”
(op. cit., p.77). Or, nici unul din cele
cinci volume de sociologia religiilor avândul ca autor pe I.P.Culianu,
“psiho-sociolog al religiilor” (apud. M. Eliade), n-a fost premiat la
apariţia sa de vreuna dintre Academiile occidentale care onoraseră
opera lui Eliade cu prestigioase premii. După lansarea “explozivă a
fenomenului Culianu” (Aurel Codoban) şi până în prezent, românii pot
spune şi ei că trăiesc şi au trăit vreo două
decenii în era “produsului Culianu” impus cu forţa reclamei bazată
pe minciuni.
Reclama “Culianu”, televizată prin TVR1 în mai 2008, s-a intitulat Culianu
în ţara lui Ceauşescu (Partea întâi) şi O moarte
la Chicago (Partea II-a). Pentru ca minciunile ei să se fixeze cât mai bine în capul
tinerilor, ambele filme au fost
proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a
Universităţii “Al. I. Cuza”, iar
duminică 28 februarie 2010, ei au putut vedea pe postul
TVR-Cultural cel de-al treilea film despre Culianu. In toate cele trei filme de
reclamă a “produsului Culianu” s-a sugerat telespectatorilor că
ucigaşul psiho-sociologului autor de science fiction ar fi fost legionar,
fără a se menţiona că a fost o crimă “cu
semnătură”. Pentru Umberto Eco, uciderea lui Culianu ar fi purtat
semnătura KGB, indicând suprimarea unui trădător. În cazul
asasinatului de la Chicago, victima a fost umilită prin împuşcare în
ceafă în WC-ul universităţii la care preda ca visiting professor
înainte de angajarea sa ca profesor asociat. Presupunând un astfel de scenariu,
prin indicarea unui criminal legionar, însăşi victima
trădătoare e plasată în rândul legionarilor. Nepotul lui Leonte
Răutu (/Oigenstein, 1910-1993) repetă ce s-a mai spus despre
execuţia “cvasi-rituală” cu mesajul “cine face ca el, ca el va
păţi” (v. Andrei Oişteanu în rev. Oglinda literară,
Focşani, august 2011, p.7065). Apoi aminteşte de presupusa implicare
în asasinat a unei “organizaţii legionaroide”, dar se fereşte a trage
concluzia care se impune din asemenea premize. Un cercetător italian, prea
puţin convins de scenariul suprimării profesorului I.P. Culianu ca
trădător al Securităţii, avansează o ipoteză
originală după care Culianu, simpatizând dreapta cea mai
compromisă, ar fi optat în Italia pentru o atare directie, infiltrându-se
în organizaţia Gladio. De aici i s-ar fi tras moartea, când se
aştepta mai puţin.
În opinia lui Ezio Albrile, tânărul Culianu ar fi avut “una certa
simpatia per la destra piů compromessa”. La Paris era găzduit Philippe
Lavastine (1908-1999), “indologo e sanscritista, amico di Eliade”. In timpul
ocupaţiei, indianistul ar fi colaborat cu nemţii, ceea ce ar fi atras
condamnarea sa, de care a scăpat cu fuga. “Tutte queste circostanze
possono essere fortuite, ma possono anche rappresentare un precedente, una
traccia nel ricostruire la carriera di un infiltrato in una organizzazione
molto potente qual era Gladio”. Or, afilierea la organizaţiile
secrete, oferă aderenţilor “il senso clandestino di onnipotenza e il
disprezzo - "gnostico" oseremmo dire - verso la gente comune, il
"popolo bue". Un'attitudine ostentata dal Culianu in tanti
scritti, anche se ufficialmente classificati come "scientifici"(Ezio
Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor Culianu”).
Culianu ar fi avut soarta oricărui agent secret, suprimat după ani de
zile: “qualcuno sarebbe giunto a presentare il conto. …Culianu non aveva
valutato la lunga e implacabile mano della CIA nelle rivoluzioni dell'area
balcanica e il patto scellerato e "democratico" fra la CIA e il KGB,
il cui momento decisivo furono gli incontri di Malta nel 1988. Culianu aveva
sempre considerato il KGB l'unico artefice di queste rivoluzioni ma si era
sbagliato” (Ezio Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor
Culianu”).
Originala ipoteză a lui E. Albrile prin care Culianu ar fi fost
“infiltrat” într-o organizaţie italiană de dreapta ne pare însă
a avea neajunsul de a complica o situatie şi aşa destul de
complicată. Ce putea oare să-l determine să se alăture în
Italia unui lupte subversive “care nu era lupta lui”. In opinia noastră,
iubirea pentru Paola, o admiratoare a lui Evola implicată în dubioase
activităţi politice, nu poate figura drept motiv. Dacă în
terorismul unui stat poliţienesc de stânga nici un carierist n-a putut
ocoli colaborarea cu Securitatea, este greu de presupus că în Italia
anilor şaptezeci Culianu, chiar având simpatii de dreapta şi fiind
îndrăgostit, s-ar fi infiltrat benevol în organizaţia Gladio
înfiinţată spre a-i apăra pe italieni de pericolul sovietic.
Corelată cu remanierea dosarelor de Securitate ale lui Culianu, din
care au fost scoase multe pagini, o altă ipoteza ar fi că I. P.
Culianu, racolat de Securitate înainte de plecarea în Italia ar fi trădat
Securitatea. Despre ameninţările la care a fost supus I.P. Culianu
înainte cu câteva luni să fie ucis, Tereza (2) notează că
“în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” Lumea
liberă din New York unde Culianu scria articole politice la rubrica Scoptophilia.
“Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să
sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu
preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (T.
Culianu-Petrescu, O biografie, în Obs. Cult. 87/23 oct. 2001). Fratele
său - care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că
“prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime
nemaivăzută” (v. rev.22, 5 aprilie 1991) -, ar fi fost asasinat de
Securitatea comunistă “aşa cum opina gen. I. Pacepa” (ibd.).
Interesant este un vis avut de Mircea Eliade în care Culianu îi apărea
“legat” de Republica Socialistă Română şi “dezlegat” de istoria
religiilor. În vis se făcea că protejatul lui Eliade ar fi putut
intra în posesia excepţionalei biblioteci de istoria religiilor care i-a
aparţinut lui Cumont. Dar tânărul Culianu nu s-ar fi arătat prea
entuziasmat de biblioteca de care intenţiona să scape
trimiţând-o la Bucureşti şi nici n-ar fi
împărtăşit bucuria lui Eliade. Chiar s-ar fi ferit să-l
privească pe Eliade în faţă (v. M. Eliade, 9 dec. 1978, în Dialoguri
întrerupte, 2004, p.168). Visul acesta Eliade l-a avut la vremea în care
Culianu îi scria că îl bate gândul să-şi recupereze
“autenticitatea” apucându-se de comerţ pentru câţiva ani, nu înainte
însă de a ajunge cineva (v. scrisoarea lui Culianu din 22 noiembrie 1978).
Era chiar perioada în care Ezio Albrile presupune că Ioan Petru Culianu ar
fi fost infiltrat în Gladio.
Note:
* Text publicat
în formă prescurtată în revista Acolada (Satu Mare), nr.11/2011 sub
titlul O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, p. 19
şi p.26
1.Iată
precizările nepotului de soră a lui Mircea Eliade despre perioada
olandeză: “Culianu nu a predat la Groningen italiana [eroare de-a mea,
ivită dintr-o informaţie preluată dintr-o scrisoare a lui
Culianu către Eliade, v.Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu
în universul minciunii post-decembriste, în rev. Argeş, Piteşti,
iunie 2008 şi Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Eliade?
in rev. Origini. Romanian Roots, Norcross, SUA, 6-7-8/2008] ci a fost doar
asistent pentru română al profesorului Noomen de romanistică. Preda
adică limba practică şi ceva literatură. Iniţial am
ţinut eu acele ore în combinaţie cu norma de la Amsterdam, apoi am
rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte
bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest şi destul de
linguşitor” (Sorin Alexandrescu, e-mail către Isabela Vasiliu-Scraba
din 11 martie 2009).
2.Tereza Petrescu
Culianu scria în Observatorul Cultural că înainte de căderea
comunismului soţul ei (Dan Petrescu) ar fi avut “arest la domiciliu”
şi că în noiembrie 1989 I.P.Culianu i-ar fi înlesnit cumnatului
său interviuri in direct la Radio
Europa Liberă şi la Vocea Americii. “La câteva zile după aceea”
în apartamentul fratelui ei de la Chicago ar fi intrat prin spargere nişte
răfăcători care i-ar fi distrus lui Ioan Petru Culianu calculatorul
şi i-ar fi sustras nişte dischete (v. Tereza Petrescu Culianu, în
Obs. Cult. nr. 87/23 oct. 2001). Ca şi asasinii din 21 mai 1991,
spărgătorii din noiembrie 1989 se spune că n-au fost prinşi
de poliţia americană.
Cuvinte cheie: “Mircea Eliade”, “Isabela Vasiliu-Scraba”, “ipoteză asasinare
Culianu”, “Ezio Albrile (n.Torino, 1962)”, “Tereza Culianu Petrescu”,
“Securitate”, “auto-deconspirare”, “produsul Culianu”, “manipulare”, “reclama
mincinoasă”, “Marian Popa”, “scriitori români”.
Sursa: http://isabelavs.blogspot.com