Sursa  http://www.isabelavs.go.ro

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu

 

Motto: “Văd oamenii aceia fără vârstă care-și vorbesc atât de puțin, deși își înțeleg atât de bine gândurile. Dacă n-ar fi ei care să se roage și să gândească pentru ceilalți toți, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forțe demonice pe care lumea le-a dezlănțuit de la Renaștere încoace” (M. Eliade).

 

 Mircea Eliade credea că într-o epocă de „radicală desacralizare”( Jurnal, 3 mai 1976) scenariile inițiatice, camuflate în profan și greu recognoscibile în ciuda unor semne care mai dau indicii ale prezenței sacrului,  ar supraviețui nu numai în vise dar si în universurile artistice. În volumul său memorialistic (Exil, vol. I, 1995 ediția în italiană si în 1997 traducerea românească la Editura Albatros, București), scriitorul și artistul Camilian Demetrescu (1924-2012) pare a descifra din evenimentele propriei lui vieți un scenariu inițiatic în trei trepte, în mijloc punând întâlnirea cu Mircea Eliade venit să-i viziteze expoziția de la Paris, unde prezentase lucrări din perioada „topologică”, asa numita perioadă „non-figurativă”. Fusese anul în care Eliade vorbise la Cerrisy-la-Salle despre universurile paralele caracterizate prin posibilitatea experimentării unui alt tip de spațiu și de timp. Un prim semn a ceea ce urma să devină pentru artistul (stabilit din 1969 în Italia) o adevărată „salvare” (prin convertirea sa la o artă figurativă* centrată pe sacru) l-ar fi primit cu un an înainte de întâlnirea memorabilă cu faimosul Mircea Eliade (premiat în 1977 de Academia Franceză pentru Histoires des croyances…).

  Camilian Demertrescu, stabilit la Gallese, fiind în căutarea unui spațiu de atelier, a dat „întâmplător” peste zidurile unei biserici năpădită de vegetație. Fără a pierde prea mult timp cu aprobări pe la oficialități („spectacolul prostiei organizate ține de science-fiction” îi spunea în acei ani Marguerite Duras lui Nicholas Catanoy, vezi rev. „Origini. Romanian Roots”, No. 108-109-110, June-July-August 2006, p. XXI), artistul s-a apucat de restaurarea micii biserici romanice aflată în ruină de cinci secole. După patru luni de muncă intensă (ajutat de soția sa Mihaela, de câțiva prieteni, de puțini meseriași plătiți si de oameni din Gallese), la slujba resfințire a bisericuței patronată sfinții Giacomo și Filippo a participat cu entuziasm întreaga suflare din localitate. In comentarea Pildei Semănătorului, prin care Iisus și-ar fi „tâlcuit profetic soarta soliei Sale între oameni”, Părintele Arsenie Boca observa că ceva e încreștinat în lume după ce Iisus „a înclinat structural omenirea spre cer” (Semănătorul cerului, în vol. Cuvinte vii, Deva, 2006 p.140). Si aceasta s-a petrecut cu oameni rămași în ansamblul lor la fel ca înainte de Christos: Unii cu mintea prăfuită si „bătută de toate învățăturile omenești” (Părintele Arsenie Boca), alții cu inima de piatră, a treia parte cu simțurile încurcate în „hățișurile grijilor și ale plăcerilor” si doar a patra parte destinați să fie ca „un pământ roditor de cer” (Părintele Arsenie Boca, Mânăstirea Prislop, 15 oct. 1949).

  Al doilea semn a fost însăși conversația din 1978 cu Mircea Eliade  în „seara cea mai lungă si mai densă de semnificații de când lăsase țara” (Camilian Demetrescu, Exil, vol. I, București, 1997, p. 223). Ajuns (poate) involuntar la descifrarea sacrului din profan teoretizată de marele istoric al religiilor, Camilian Demetrescu notează că întâlnirea cu Mircea Eliade ar fi fost ca o „confruntare cu propriul destin” (op. cit., p. 221). Fiindcă „de ani de zile cărțile sale stăteau pe masa atelierului meu  alături de caiete, culori și pensule, cu paginile subliniate si coperțile uzate. Fiecare formă, fiecare lucrare din expoziție era legată cu un fir nevăzut de lumea lui  Eliade, imagini plasmate sub impulsul ideilor sale, cu o intensă chemare spre sacru. Nu știam cum să i le prezint, de unde să încep. Eliade privea lucrările și eu nu eram în stare să spun altceva decât titlurile, cuvinte încărcate de semnificații prin ele înșile: Lycaion (lupul mitologic), Ouranos, Enelysia, Sakti, Maithuna…Mi se părea superfluu să adaug ceva despre o lume care era a lui si în care abia intrasem. Dintre cele cinci serigrafii dedicate filozofilor presocratici o prefera pe cea dedicată lui Xenofan (Conchilia terrei) si i-am dăruit-o ” (C. Demetrescu, Exil, vol. I, 1997, p. 223).

  În catalogul primei expoziții cu artă figurativă (Roma, 1981) Mircea Eliade descifrează (încifrat pentru mulți) deschiderea spre universalitate a noului demers artistic care-l călăuzește pe Camilian Demetrescu pe urmele arhetipurilor fundamentale ale artei creștine. Încă din 1942, prin hermeneutica sa vizionară, Eliade punea în lumină o idee de o fascinantă profunzime: Creștinismul ar fi „salvat” o tradiție imemorială dând sens creștin multor practici și doctrine păgâne, „reintegrând acest ocean de fragmente într-o nouă unitate spirituală” (Mircea Eliade, Jurnal, Madrid, nov, 1942). Ideea aceasta a fructificat-o Horia Stamatu (1912-1989) în interpretarea „orfică” (să-i spunem) pe care a dat-o Mioriței (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în „Miorița”/ The Opening of the Skies in a Platonic Myth and in „Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004), cumva și pe urmele lui Mircea Vulcănescu (1904-1952) care a scris despre  creștinismul cosmic românesc în fundamentala sa operă filozofică Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944). 

 Cel mai drastic dintre „semnele” indicând traseul inițiatic al „morții” artistului non-figurativ urmată de renașterea lui ca artist figurativ inspirat de limbajul simbolic al artei romanice (si ca sculptor cucerit de unelte primitive) l-a constituit (fără dubiu) o brutală descindere a „Brigăzilor Roșii” în bisericuța restaurată care urma să fie decorată cu sculpturile noii perioade (întîia fiind „Cristos pantocrator în formă de tron”).

 De fapt, prima lucrare realizată de Camilian Demetrescu  în atelierul-biserică fusese o „cămașă răstignită” (Exil, vol. I, p.195), formă sinuoasă de perioadă „topografică”. Era, notează sculptorul, „la jumătatea drumului între abstract și figurativ, între natural și supranatural, urmând lecția artei arhaice” (op. cit., p. 236). După furtul costisitoarelor unelte pentru lucratul lemnului (freze, pantografe de precizie, tăietoare, rindele electrice, etc.), artistul are senzația de eliberare de „sclavia” muncii mecanizate. Dar si certitudinea că Dumnezeu i-a trimis un semn „întru” resacralizarea muncii manuale**. Fiindcă banditismul comuniștilor din „Brigăzile roșii” s-a petrecut chiar în noaptea care urmase conferinței sale intitulate „Omagiul mîinilor” ținută la Roma în ianuarie 1979.

 Trei semne, în trei ani consecutivi (1977, 1978, 1979) i-au arătat lui Camilian Demetrescu drumul care de-acum încolo îl va purta spre adevărata sa glorie si recunoaștere universală.

 După întâlnirea de la Paris din 1978, avea să se mai întâlnească cu Mircea Eliade la Roma în vara lui 1981. În toamnă, hermeneutul universurilor religioase i-a scris de la Paris acea prezentare pentru catalogul expoziției care a marcat în mod oficial întoarcerea artistului la simbolurile creștinismului primitiv, „moștenitor al unui întreg patrimoniu de mituri și simboluri antice” (Mircea Eliade, Paris, sept. 1981 pentru catalogul expoziției „Per sconfiggere il drago”/ Pentru a înfrânge dragonul).

  Conversiunea artistului plastic la expresia unei arte figurative, Eliade a pus-o pe fundalul „fascinației icoanelor greco-ortodoxe ale copilăriei sale” petrecută în casa bunicului preot ortodox și a deciziei lui Camilian Demetrescu de a trăi în exil (asemenea lui Brâncuși, n.ns. I.V.S) în matricea stilistică românească pe care o sugerau unele elemente decorative din locuința sa. Numai că pentru Eliade, arta admirată de el în expoziția de la Paris din 1978 era doar aparent non-figurativă, părându-i-se inspirată din mitologiile arhaice.

  Filozoful religiilor mai pune conversiunea lui Camil Demetrescu pe seama mărturisitei nevoi de „scufundare într-o religie încă vie” pe care Eliade o vede ca trăire în acel timp istoric care poate da sens experiențelor sale artistice. Căci descifrarea prin artă a semnificațiilor simbolice (/religioase) a evenimentelor „de orice natură” poate deveni si ea un instrument de „iluminare si de mântuire”.

 Acesta nu este o simplă întorsătură stilistică. Mircea Eliade o explicitează observând că „redescoperirea simbolurilor creștinismului primitiv poate să redeștepte interesul pentru gîndirea neo-platonică” (M. Eliade în vol.: C. Demetrescu, Exil, vol.II, 2009, p.8).  In opinia savantului de renume mondial, perioada neo-platonică, prin succesul hermetismului ca nou rit de „inițiere” spirituală, ar fi generat o nouă idee de „mântuire” ca acces pur individual la o gnoză supremă, o „cunoaștere ezoterică care asigură mântuirea” (Histoire des croyances et des idees religieuses/ Istoria credințelor si ideilor religioase, Ed. Stiințifică, București, 1991,  vol. 2, p.274).

 După noul model, prin studiu temeinic în singurătate este posibil să fie înțelese și asimilate tratatele esoterice (cum ar fi cele reunite în Corpus Hermeticum). Față de fostul model de comunicare a unor cunoșteri supreme de la un maestru la câțiva discipoli întâi purificați si apoi atent instruiți,  modelul neo-platonic se dispensează de „lanțul inițiatic”, făcând posibilă chiar și „recuperarea” unor cunoștințe din texte sacre pierdute si redescoperite după niște ani. Eliade are în vedere renașterea hermetismului în sec. XV după traducerea în latină a tratatelor din Corpus Hermeticum, precizând însă că la mijloc ar fi „o nouă interpretare, îndrăzneață si creatoare a hermetismului”. În perioada anterioară neo-platonismului,  „predania” cunoașterii ezoterice ca inițiere spirituală implica ritualuri desfășurate în cadrul unor organizații secrete de tipul misteriilor. Dar acestea au intrat în declin (/dispărut) odată cu triumful creștinismului.

 În finalul rândurilor scrise pentru catalogul expoziției intitulată „Per sconfiggere il drago” („Pentru a înfrânge dragonul”, Calcografia Nazionale, Roma, 1981) se poate citi următoarea frază: „Camilian Demetrescu este convins că redescoperind semnificația simbolurilor creștinismului primitiv, omul contemporan mai poate coborî la izvoarele arhetipale ale experienței umane spre a-și înțelege mai bine propriul destin. Si poate că nu greșește” conchide Eliade, în dezacord cu cei care i-au cenzurat această încheiere*** odată cu traducerea (1) si publicarea textului (2).

 

*Iată o precizare a lui Camilian Demetrescu despre conversiunea sa la o plastică figurativă, simbolică, de expresie creștină: „In 1980 am abandonat arta abstractă pentru arta inspirată de sacru.”.

**Ajutat de soția sa Mihaela Demetrescu, executantă a broderiilor care alcătuiesc desenul „umplut” manual al tapițeriilor de mari suprafețe, din 1981 artistul Camilian Demetrescu abordează tehnica tapițeriei- goblen, în care va deveni atât de apreciat, încât zece dintre tapiseriile sale împodobesc pereții Vaticanului, în cele mai alese locuri, printre care si sala de audiențe în care sînt primiți șefii de stat. Aici se poate admira tapițeria „Abbraccio cosmico. L’Amor che move il Sole e l’altre Stelle”.

***Multumesc pe această cale d-lui Emanuel Demetrescu datorită căruia am putut să citesc varianta italiană a textului scris de Mircea Eliade pentru catalogul expoziției intitulată „Pentru a înfrânge balaurul”, Roma, 1981.

 

1.            Traducerea lui Mircea Eliade este dificilă din cauza densității de idei pe care o conțin frazele sale. De ex. este gresit tradusă din italiană ideea de „vastitate a domeniului POSIBILULUI OMENESC care, asemenea COSMOSULUI are mai multe dimensiuni” prin „vastitatea posibilităților creatoare ale omului” (Exil, vol.II, p.7). Când M. Eliade scrie ca "limbajul gestual al MÂINILOR [reprezentate de Camilian Demetrescu] ar vrea să facă aluzie la vastitatea domenilui POSIBILULUI omenesc” filozoful religiilor  se referă preponderent la planul religios al posibilităților de transformare launtrică și mai puțin la acea vastitate de posibilități creatoare (în exterior, prin universuri artistice) cuprinzând însă si creativitatea malefică a stiinței. Rezultatele ivoluntar mediocre ale traducerii sunt cauzate în mod special de disproporția dintre știința lui Eliade si pregătirea traducătorilor în materie de filozofie si de istoria religiilor. În mutilata noastă cultură de după ocupația rusească din toamna anului 1944 si până astăzi, la aceste dificultăți inerente s-a adăugat penibilul situației cauzate de satrapii care au contolat (si controlează) volumele puse pe piață de editurile cripto-comuniste cu scrieri românești ale lui Eliade traduse în franceză si retraduse din franceză în limba română de diverși temerari, ca urmare a refuzului oficialităților comuniste de a tipări manuscrisele românești oferite de însuși Mircea Eliade. Dintr-o notă către Securitate a turnătorului Ion Manea Manoliu, fost director la Agerpress („agenție în subordinea Direcției de Informații Externe a Securității; toți care lucrau acolo erau fie ofițeri DIE acoperiți, fie colaboratori ai DIE”, vezi Didi Scrieru, Operațiunea Nr.1 și conturile lui Ceaușescu, în rev. „Origini. Romanian Roots”, nr.4-5/2004, p.19) aflăm că de foarte timpuriu (din perioada celor șapte ani de amânare a publicării traducerii volumului Aspects du mythe, Paris,1963), Mircea Eliade era „gata să pună la dispoziție unei edituri românești manuscrisul Istoriei religiilor pe care-l are în limba română la Paris” (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Editura „Mica Valahie”, București, 2008, p.119). Oferit de Eliade în 1974, manuscrisul românesc al volumului Traite d’histoire des religions - care îl „șocase” pe Paul Ricoeur făcându-l să descopere („la cohérence et la stabilité de l’univers sacré, ou toutes les „figures” sont en quelque sorte contemporaines les unes des autres”, vezi, Mircea Eliade. Cahiers de l’Herne, 33/1978, p. 276), dându-i astfel peste cap prejudecățile istoriciste asupra fenomenului religios -,  a fost refuzat de torționarii culturii care orchestrau (/orchestrează) minimalizarea valorilor românești percepute ca valori universale. Pe „torționarii artei românești”,  camuflați de Ion Manea Manoliu (1925-1995) - „scrib odios de la Scânteia” (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, București, 2001, p.219) -, în fișele Enciclopediei Românii în știința și cultura occidentală (Davis, SUA, 1992), îi divulgase Camilian Demetrescu (vezi si Marea Impostură în vol.I, Exil, 1997, p.133-147) încă din 1982 (în revista „Ethos”, scoasă de Virgil Ierunca la Paris), fără să-și imagineze că de imposturi similare vor fi pline dicționarele apărute în cripto-comunismul de după 1990 (vezi Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Ed. Compania, București, 2003, 65 lei; ed.II-a 2010, 190 lei). Din nefericire, manuscrisul oferit de Eliade (Istoria religiilor tradusă în SUA sub titlul Patterns in Comparative Religion), de mare succes în lume (în America si în Franța au fost șapte-opt ediții din 1958 până în 1975) românii l-au putut citi abia după căderea comunismului scos de fosta Editură „Politică” (Humanitas) doar în româneasca Marianei Noica după franțuzeasca traducerii manuscrisului româneasc. Dar si când a ajuns acest manuscris românesc în țară odată cu biblioteca de la Paris a lui Mircea Eliade (direct în brațele grupului Andrei Plesu,  G. Liiceanu, Radu Bercea, Andrei Oișteanu, vezi Prima  expoziție cu biblioteca pariziană a lui Mircea Eliade, Rev. „22”, 18 nov, 2002, sau http://www.revista22.ro/prima-expozitie-cu-biblioteca-pariziana-a-lui-mircea-eliade-258.html ) Editura Humanitas nu a schimbat noile ediții ale Tratatului de istoria religiilor, ignorand comoara disprețuită de ex-ministrul A. Pleșu (doctor în istoria artei, auto-proclamat „istoric al religiilor” pe cărțile sale tipărite de prietenul său G. Liiceanu). Nici bursierii (trimisi de același grup la Chicago) n-au adus de acolo copii după manuscrise eliadești nepublicate încă. Astfel că, după mai bine de două decenii de așa zisă „normalizare”, încă nu avem nici măcar întreaga operă editată a lui Mircea Eliade, chiar si prin penibilele ocolișuri ale traducerii din româneasca lui Eliade în franceză si  de aici în româneasca  traducătorilor agreați de Editura Humanitas.

2. Publicarea s-a făcut în volumul: Camil Demetrescu, Exil. Intoarcerea la simbol. Vol. II, Editura Muzeului Literaturii Romîne, București, 2009, pp. 7-8.