Sursa : http://isabelavs.blogspot.com/
Centenar Emil Cioran (1911-1995)
Isabela Vasiliu-Scraba:
Cioran prin lăutărismul lui Pleşu.
Despre inocularea
ruşinii de a fi român
Motto: “Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt
singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde
aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului
exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia
valorilor spirituale”(Emil Cioran, 1932)
După instalarea lui Iliescu la cârma
ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui
Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au
putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta
editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept
că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care
a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă
Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de
jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de
exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C.
Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca,
Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti
manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de
faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut
Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului
Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de
“democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu
cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de
Academia franceză consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul
şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş
fi acordat un interview nu ştiu cărei
reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost
reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care
mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam
pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu
BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din
nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de
ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către
traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989,
ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii
post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială
dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe
Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul
volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de
ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea
operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi
după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3)
-, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian
Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă
Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face
cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea
ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director
de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au
fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina
(v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic
Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu
din Biserica de la Bălteni
(judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi
repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”,
în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură
Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea
cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956,
nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil
Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau
Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate
alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul
şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în
toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post
de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea
că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu
mai vrea să fie român.
Despre Emil Cioran ministrul culturii
post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre
a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la
insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum
şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul
răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre
Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu
şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56,
ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile
şi exagerările tânărului de 26 de ani
care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că
“nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea
la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a
alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”,
de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării
la faţă a României (1937) ar reprezenta
anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie,
“rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba
păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi
apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără
alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai
inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos
vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei
postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea
Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu,
nr.1-2/1996).
Neaşteptat este şi faptul că
abundenţa de citate din Cioran lungeşte fără justificarea
vreunei idei personale articolul început cu “portretul robot” al românismului. Se
pare că recitarea televizată de poezie, interpretată răstit
sau flegmatic de comunistul Andrei Pleşu a rămas pentru vecie modelul
său de succes, folosit în toate împrejurările. De astă dată
ministrul culturii post-comuniste porneşte de la ecourile în presa
interbelică ale cărţii marcând debutul lui Emil Cioran. Materialul
cu grijă ales este interpretat după tipicul aducător de succes,
spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii,
luciditatea sigură pe sine şi delirul, toate spre a contura portretul
robot pe care Pleşu l-a avut în minte la scrierea paginilor despre
Cioran. O recenzie din anii treizeci a
volumului Pe culmile disperării premiat de Fundaţiile
Culturale Regale (4) ar ilustra pentru istoricul de artă
“suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”; alta
“luciditatea niciodată contrariată” (A. Pleşu, Limba
păsărilor, 1994, p.178). O recenzie din noiembrie 1934 ar scoate
la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat
tânărul Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l
văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării”.
Rupte din context şi mizând în exclusivitate
pe latura negativă, ideile reţinute de Pleşu din citirea
tânărului Cioran au marele neajuns că văduvesc de esenţa sa
procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului
cioranian (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea
Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I.
V.-S., “Cioran şi procedeul complementarităţii”, în http://www.isabelavs.go.ro ). În compensaţie, un mimetism intelectual
bine exersat pe ideile lui Noica (5) îl face să repete în cuvinte
proprii mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat
spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la
rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi
disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele
dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu, Limba
păsărilor, 1994, p.179). Dilema aceasta este explorată mai
apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi
mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l
“să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica,
în op. cit., p180).
Preocupat de drama propriului “blocaj”, Pleşu
remarcă în expunerea ideilor lui Cioran
“variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi
“suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a
fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani
ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi
superfluu efort de verificare” (Cioran). Totuşi, credem că
afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului
(apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu
cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la
fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în
tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu
predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului
anti-semit” (apud. I. Varlam,
Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). La
22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la
putere a lui Hitler. Acest aspect care
nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din
scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu
care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de
a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist
nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică,
generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, op.cit.).
Neţinând seama nici de tehnica prin care
marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite
din comun (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran şi procedeul complementarităţii”)
nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit
teribilismele tânărului Cioran, dilematicul moralist reţine că
România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor
atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism,
şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le
înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind
din recenziile la cartea de debut a acestuia.
Cu un alt citat din “Ţara oamenilor
atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul
absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a
românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut
momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu
inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în volumul Limba
păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010
menţionează “ruşinea de a fi român” în interviului luat de
Daniela Oancea.
Premiza lui
Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a
vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare
înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin;
din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de
altă parte, “agonicul” Cioran
(după cum îl numeşte Mircea Vulcănescu pe tânărul “gânditor
al devenirii si al vieţii) nu uită a consemna regretul său
pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de
moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a
fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste
momente” (op.cit.).
Dezinteresat de adevărurile istorice,
promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în
România, pentru fostul şef al tineretului comunist din Institutul de
istoria artei patriotismul a îmbrăcat consecvent
forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a
apărut lui Andrei Pleşu drept paseism
“redus la o moştenire legendară confortabilă care este
numai vanitate” (v. “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea
universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe
linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor
legendară, primarul Bucureştiului a scos în 2010 din centrul
capitalei statuia lui Mihai Viteazul
care a unit la 1600 cele trei provincii româneşti într-un stat ce avea să prindă cu adevărat viaţă
abia trei secole mai târziu, după mondializarea conflictului armat.
De-a lungul vremii, ideile doctorului în istoria
artei despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă
din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca
prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de
fond. Doar după două decenii de post-comunism, în interviul luat pe
15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii
optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea
a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor
comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte
“pete istorice” din trecut.
Să-l fi determinat la o astfel de înnoire
experienţa cumulată la C.N.S.A.S.? Faptul că vreme de patru ani
(până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale)
ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire în exclusivitate oameni
aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente
selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din
zonele de decizie, se pare i-a lămurit unele dileme. În orice caz,
strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru să
spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am
luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate
procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (6).
Ceea ce nu înseamnă că din 2004 şi până în 2011 nu s-a
perseverat (diabolic) în greşita procedură…
Note si consideraţii marginale
1. Intr-o perfectă continuitate a strategiei
de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi
decenii de-a rândul de satrapii comunişti cu putere de decizie, Editura
Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian
Blaga şi Singurătate şi destin (1991), selecţie de
articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în
1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor”
devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă,
fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi
şi sfinţi (1937; Des
larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne,
Paris, 1986). Despre volumul alcătuit din publicistica de tinereţe a
lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor
bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea.
Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la
mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în
volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era
un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu,
academician şi istoric de anvergură europeană arestat
fără vină în lotul istoricilor închişi la Sighet de
către Securitatea dirijată de NKVD-istul Nicolschi şi mai apoi
asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus
de Teohari Antonescu (/B.Tescovici).
2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia
(1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi
comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi
ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele
scrieri: Acolo sus şi stelele ard (Bucureşti, 1942); Presencia
del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea
(Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul
Goncourt, trad. în româneşte Al.
3. v. Radu Portocala, Prieteniile păguboase
ale ICR, scris pe 10 dec. 2007 la adresa http://portocala.wordpress.com/category/icerisme/page/2/
precum şi Radu Portocală, interviul din “Ziua” http://stiri.kappa.ro/actualitate/06-12-2006/radu-portocala-contesta-conducerea-icr-113330.html si mai ales demisia sa din postul de
director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în Cronica română: http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=1226&art=62352 .
4. Emil Cioran, Pe culmile disperării,
1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de
C-tin Tâcu.
5. v. “blocajul în dihotomii” în A. Pleşu, Limba
păsărilor (1994, p.249), reluare fără trimitere la
Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori
despre logica lui Hermes, 1986 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46,
on-line http://www.isabelavs.go.ro).
6. v. interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.
Sursa : http://isabelavs.blogspot.com/