Isabela Vasiliu-Scraba

 

Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi

ratatele colaborări ale lui MIRCEA ELIADE cu Ioan P. Culianu

 

Fără Eliade, “Culianu nu există ”, spunea Richard A. Rosengarden, actualul decan al Universităţii din Chicago (v. Partea a-II-a a filmului despre moartea neelucidată a lui I.P. Culianu difuzat miercuri 28 mai 2008 de postul naţional de televiziune TVR1). De fapt, ultimul discipol al lui Eliade, pus din 2008 să uzurpe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului Religiilor din cadrul Academiei cu numele lui Culianu) locul de cinste care i se cuvenea maestrului său n-ar fi existat nici ca autor (în colaborare) al Dicţionarului religiilor, dacă n-ar fi beneficiat de dorinţa unui editor francez de a publica după moartea savantului de renume mondial un nou volum semnat de acesta. Căci în 1990, doar sub numele lui Mircea Eliade, directorul Editurii pariziene Plon a scos Dictionnaire des religions. Autorul Eliade este trecut cu litere mari în fruntea volumului. Pe copertă apărea trecut si numele lui Culianu, uşor de citit pentru cei care luau în mână, spre a cerceta mai îndeaproape, acest mic dicţionar destinat nespecialiştilor(1).

 

Mânat de aceleaşi lăudabile intenţii (de a pune pe piaţă în 1991 o nouă carte a marelui istoric al religiilor) trebuie să fi fost şi editorul german care s-a încumetat să publice după moartea lui Eliade si după asasinarea lui Culianu acel volum IV din Istoria ideilor religioase, trecându-l drept coordonator pe Eliade (v. cele patru volume: Mircea Eliade, Geschichte der religioesen Ideen, Herder,1991).

 

Desemnat într-o scrisoare către Payot să încheie după moartea lui Eliade proiectele acestuia rămase neterminate, se pare că protejatul n-a fost la înălţimea misiunii date de maestru, fiindcă nici unul din cele două volume de istoria religiilor terminate de Ioan Petru Culianu, nici Dicţionarul religiilor, nici volumul colectiv de Histoire de Croyance IV n-au fost acceptate spre publicare de editura unde apăruseră cele trei volume ale lui Eliade (Histoire de Croyance et des Idées Religieuse, Paris, Payot, 1976-1984, 491+519+361p.).

 

Faptul apare destul de surprinzător, dacă ţinem cont că Payot avea (când trăia Eliade) Histoire de Croyance IV în curs de publicare, si că directorul editurii (Jean–Luc Pidoux-Payot) primise înştiinţarea lui Eliade din 3 febr. 1983 că i-a încredinţat lui Culianu sarcina de a se îngriji după moartea sa de “le IV-e volume de l’Histoire de Croyance (v. Corespondenţa Eliade-Culianu, Iaşi, Polirom, 2004, p.240). Din scrisoarea maestrului către discipol expediată pe 14 febr. 1985 aflăm că pentru cel de-al patrulea volum Mircea Eliade primise capitolul despre Japonia, realizat excelent de Manabu Waida, un fost elev de-al său, si că urmează a primi în vara lui 1985 capitolele despre America de sud, despre America centrală si despre China medievală: “îmi rămâne de ales colaboratorul pentru Nord-America; vreau să fie, ca şi ceilalţi, din Chicago school” notează Mircea Eliade (v. Dialoguri întrerupte. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, Iaşi, Polirom, 2004, p.266). Lucrul la alcătuirea volumului colectiv intitulat provizoriu De la découverte du ‘bon sauvage’ aux theologies athéiste contemporaines fusese atât de intens, încât pe 21 martie 1985 marele istoric al religiilor scria de la Chicago că “este extenuat de vol. IV din Histoire de Croyance” (v. Mircea Eliade în rev. Caiete Critice, 3 /100 din 1996, p.88).

 

La vremea lui Eliade, colaboratori de prestigiu îi trimiteau contribuţiile lor la proiectatul volum. Singura grijă a istoricului religiilor preţuit pe întreg mapamondul era asigure volumului colectiv o unitate de viziune, prin selectarea specialiştilor dintre foştii săi discipoli, desemnaţi de maestru ca reprezentanţi ai Scolii de la Chicago. Nicăieri în corespondenţa Eliade-Culianu ultimul discipol român nu apare că ar fi fost considerat de maestrul său ca aparţinând de Şcoala sa americană, Chicago school, de care era foarte mândru. Rămas neîncheiat la moartea savantului, survenită pe 22 aprilie 1986, manuscrisul volumului de Histoire de Croyance IV  pur şi simplu s-a dezagregat prin retragerea principalilor colaboratori ai marelui Eliade, nedispuşi a lucra cu profesorul de italiană Ioan Petru Culianu, care nici nu-şi luase doctoratul de Stat în istoria religiilor. In volumul german din 1991, capitolul despre Japonia “realizat excelent de Manabu Waida” din Şcoala de la Chicago nu se mai regăseşte, situaţia budismului japonez fiind prezentată de Heinrich Dumoulin.

 

Nereuşitul volum Geschichte der religioesen Ideen (Band 3/2, Herder, 1991) coordonat de Culianu,  care n-a mai putut folosi capitolele şi textele adunate de Eliade, reprezintă un eşec la care în mod cu totul neîntemeiat este ataşat numele marelui filosof al religiilor. Un recenzent al traducerii româneşti apărute la Polirom în 2007 consemna că “cititorul este înşelat de coperta care îl prezintă pe Mircea Eliade drept autor” (v.Dumitru Popoiu, Secularismul şi amurgul marilor religii, în Observatorul cultural nr. 405 din 10 ian. 2008). D-tru Popoiu mai observa prezentările fragmentare (realitatea religioasă restrânsă la o anumită regiune) şi paginile reduse ca număr în cazul religiilor africane şi a credinţelor religioase amerindiene. Între numeroasele carenţe ale volumului  ar intra si aspectul de arheologie religioasă pe care îl îmbracă capitolele: “Oraşe şi simboluri. Vechile religii din America latină” şi “Religiile din Indonezia”.

 

Dar nu numai Payot, unde contractul pentru Histoire de Croyance IV fusese semnat de Eliade (care-l numise în mod expres pe Culianu continuatorul lucrărilor sale ştiinţifice), se pare că nici măcar Plon care publicase Dictionnaire des religions (1990, ed. II-a 1992), n-au găsit demnă de publicat noua înfăţişare a volumului colectiv coordonat de Culianu. Astfel că, în forma prezentată ca rod al unei aşa-zise colaborări cu maestrul său (v. interviul din febr.-mart.1990 din Italia si interviul de la Chicago din dec.1990), cartea a apărut pentru prima dată în traducere germană. E drept că şi nemţii s-au cam jenat să adauge manuscrisul la seria celor trei volume de Geschichte der religioesen Ideen (1991), si au recurs la un subterfugiu: Au numerotat cu 3.1 ultimul volum aparţinându-i lui  Eliade si cu 3.2. aşa zisa operă de colaborare Eliade-Culianu la coordonarea volumului colectiv. Oricum, şmecheria folosită de editorii germani la numerotarea volumelor este dejucată de secretarul Consiliului ştiinţific al Institutului de Istoria Religiilor “I.P.Culianu” (H.G. 32/9 ian. 2008). Pasionat de noul idol (Culianu) ridicat în slăvi spre detronarea lui Eliade de pe soclul pe care a fost pus de întreaga lume academică occidentală, Eugen Ciurtin, trebuind să facă o trimitere la cele patru volume ale lui Eliade, Geschichte der religioesen Ideen, apărute la Herder în 1991 înlocuieşte numele lui Mircea Eliade (ed.) cu numele discipolului Culianu (ed.) pentru Band 3/2  (v. rev. Archaeus. Tome IV, 2000, fasc.2, p.222).

 

In anul în care Academia Română a aprobat înfiinţarea Institutului “Ioan Petru Culianu” (ihr-acad) condus de Andrei Pleşu,  Editura Polirom din Iaşi a pus pe piaţă traducerea din germană a aşa zisului volum IV al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade, despre care Dumitru Popoiu nota că ar fi vorba de o antologie de lucrări prezentate dintr-o perspectivă străină lui Eliade. In  volumul coordonat de Culianu, însăşi istoria religiilor ar căpăta o formă ciudată în măsura în care daoismul nu este luat în serios de cel care scrie despre el, criticându-l. Singur Waldemar Stahr s-ar fi apropiat cumva de stilul lui Eliade, abordând religiile australiene si ale Oceaniei  din perspectiva “fenomenologiei religioase” (v. Dumitru Popoiu, Secularismul si amurgul marilor religii, în Obs. Cult. Nr.405/ 10 ian 2008).

 

Un rezultat neaşteptat a avut si prima colaborare Eliade-Culianu materializată sub forma acelui mic Dictionnaire des religions (1990) scos de Plon şi ulterior tradus în 15 limbi. Aici discipolul a reuşit submineze (poate fără intenţie) proiectul iniţial al unui dicţionar în care istoria religiilor să fie prezentată în exclusivitate din perspectivă eliadescă, după cum reiese din titlul dicţionarului apărut în SUA pe când trăia Cristinel Eliade: The Eliade Guide to World Religions (Harper, San Francisco, 1992). Urmânâd să semneze dicţionarul alături de marele savant, contribuţia tânărului colaborator fusese gândită de maestru a consta în rezumarea pasagiilor în care Eliade a tratat tema (v. indicaţiile de alcătuire a fişei Sexuality pentru Encyclopaedia în 16 volume coordonată de Eliade şi publicată de Macmillan, N.Y. în 1987, în Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, Iaşi, Polirom, 2004, p.242). In plus Culianu mai trebuia să compileze notiţe scurte (zei, mistici, reformatori etc) care, fiind succinte “nu implică nici o interpretare originală” (v. Eliade în op.cit., p.68).

 

De fapt, hermeneutul universurilor religioase ar fi dorit publice un Petit dictionnaire d’Histoire des Religions pentru care scrisese “multe articole publicate în diverse Enciclopedii” (v. scrisoarea din 25 iunie 1975, op. cit., p. 67). In 22 dec. 1983 îi sugera protejatului său cum lucreze la acest proiect. În timpul său liber, Culianu ar fi putut face fişe, selectând din  Traité d’Histoire des Religions si din cele trei volume (pe care discipolul le recenzase la apariţia lor) idei, forme si structuri religioase. Pentru a nu-i fi distrus filtrul hermeneutic atât de personal, Eliade considera că nu trebuie să fie amestecate fişe alcătuite de alţi autori, dicţionarul urmând să fie un fel de digest al principalelor sale opere de istoric al religiilor: Tratatul… din 1949 si Istoria credinţelor… în trei volume, la care să se adauge material din fişele scrise de Eliade în diverse Enciclopedii.

 

Faţă de alte dicţionare alcătuite în mod colectiv, superioritatea micului dicţionar ar fi constat în aceea de a prezenta istoria religiilor din perspectiva unui singur savant precum şi în faptul de a avea “numai doi autori” (v. scrisoarea lui Eliade din 22 dec. 1983). E drept că tânărul co-autor ulterior a adăugat o şi mai tânără colaboratoare, pe logodnica sa, care, fără  a avea publicată nici o carte, este trecută drept co-autoare la fel de în temă cu istoria religiilor precum Eliade (v. Culianu co-author with Mircea Eliade and Hillary S. Wiesner). Aceasta s-a întâmplat desigur doar după moartea lui Eliade. Tot atunci, Culianu s-a gândit să restructureze materialul rămas de la Eliade, făcând loc în micul dicţionar cât mai multor colaboratori la care Eliade nici nu visa că vor apărea vreodată în dictionarul gândit de el (v. Moshe Idel, Poporul evreu, pp.207-209 în şi Cabala, pp.218-220; Elemire Zolla, Indianul american, pp.44-45 etc., în Eliade/Culianu, Dictionar al religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1993). In plus, micul dicţionar este împănat cu trimiteri bibliografice însoţite de calificative sforăitoare precum “magistralele prezentări”, “cea mai bună lucrare”, “cea mai bună sinteză recentă”, în condiţiile în care chiar abundentele trimiterile bibliografice la zi nu aveau ce căuta într-o carte destinată publicului larg, locul acestora fiind în reviste de specialitate.

 

In schimb, ideea perspectivei unice care să evidenţieze contribuţia lui Eliade la istoria religiilor,  discipolul o combate cu găselniţe de genul: dacă raporturilor dintre diverse metode de abordare a istoriei religiilor li s-au evidenţiat în general numai deosebirile, “aceasta înseamnă că împăcarea lor era posibilă si fără doar şi poate inevitabilă. Căci există, de bună seamă, aceeaşi distanţă între metodă şi metodologie, ca şi între ştiinţă şi tehnologie, şi premize învecinate pot să ducă la rezultate foarte îndepărtate” (v. I.P. Culianu, Cuvânt înainte la Dicţionarul religiilor, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Humanitas, 1993, p.10, ed.II-a 1996, ed. III-a, Iaşi, Polirom, 2007).

 

In ambele proiecte la care Mircea Eliade l-a cooptat pe Culianu, discipolul de fapt şi-a trădat maestrul. Nu pentru că l-ar fi depăşit în vreun fel pe Eliade, realizând cărţi mai valoroase. Ci pentru că a ţinut să-şi pună cât mai vizibil propria amprentă. Apoi, spre a înlesni tipărirea celor două colaborări ratate l-a împins în prim plan pe Eliade. De unde se vede limpede că faima internaţională a discipolului, dobândită ca urmare a alăturării numelui său de numele lui Eliade pe Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi si pe volumul al patrulea (2) al Istoriei credinţelor religioase (De la epoca marilor descoperiri geografice până în prezent) a rezultat dintr-un abil qui pro quo.

 

Note: 1. In lista de lucrări “elaborată pe baza unui Curriculum vitae întocmit de autor însuşi în noiembrie 1990” (v. Cotidianul, Supliment literar, L.A.I., 18 mai 1992) apare numai Dictionnaire des religions (with Mircea Eliade and in association with Hilary S. Weisner), Plon, Paris, 1990, 364pp.

2. In mod inexplicabil, Culianu omite mentioneze în lista de lucrări volumul al patrulea Geschichte der religioesen Ideen (Herder, 1991), care la începutul anului 1991 trebuia să fi fost semnalată “in ihe press”, cum apare traducerea americană a Dictionnaire des religions (with Mircea Eliade and in association with Hilary S. Weisner).