Isabela Vasiliu-Scraba
într-un text
cenzurat în post-comunism
Motto : «Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării,
Mircea Vulcănescu a fost cel dintâi care să-l
îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului
ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine
studeţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu» (C-tin
Noica, 1979)
Părerea publică a tânărului Emil Cioran
despre setea de cunoaştere a acelui Faust pe care l-a întrupat de foarte
timpuriu Mircea Eliade s-a întâmplat să nu fie foarte măgulitoare
pentru orientalistul întors din India şi devenit suplinitor al profesorului de logică si
metafizică Nae Ionescu. Nici nu îşi propusese să fie. Din
contră. În acea perioadă edenică din punct de vedere cultural,
Cioran, care după terminarea facultătii îl însoţea bucuros la
cursuri pe Nae Ionescu (desi nu-i era asistent), putea scrie (impotriva
renumitului Eliade), fără a fi cenzurat pentru presupuse atacuri la
persoană, că orice om care este sincer cu sine însuşi trebuie
să recunoască esenţa tragică a existenţei.
Înţeleasă ca trăire autentică, lucida asumare a
unui astfel de tragism de extracţie livrească era ridicată de
Emil Cioran la rangul de valoare supremă. La polul opus el arunca de-a
valma literatura lui Mircea Eliade, eseistica acestuia precum si gustul lui
Eliade pentru istoria celor mai diverse religii. Răfuiala s-a petrecut
prin intermediul unui articol scris spre a alina durerea unei tinere
părăsite de faimosul romancier care era pe atunci Mircea Eliade.
După cum singur recunoaşte la vremea când refuza premii
literare de mii de dolari, neispitit nici măcar de premiul «Paul Morand»
al Academiei franceze (de cca 50000 de dolari), Emil Cioran ar fi gândit in
tinerete atacul împotriva lui Mircea Eliade folosind «modul clasic de a fi
nedrept şi neloial cu cineva», prin evidenţierea aspectului negativ al fiecăreia dintre
calităţile prietenului său (v. E. Cioran, Exercices
d’admiration. Essais et portraits, Paris, 1985, trad. românească de
Modest Morariu). Pentru aceasta a trebuit să pună în paranteză
toată admiraţia pe care o nutrea pentru autorul Scrisorilor
către un provincial citite cu înfrigurare pe când era în liceu la
Sibiu în «Cuvântul», ziarul scos de Nae Ionescu la Bucuresti. Dar si să
creadă că răzbună o nedreptate strigătoare la cer.
Emil Cioran a scris articolul Omul fără destin in
toamna anului 1933 (in «Vremea», an VI, nr. 308 din 8 oct. 1933), bazat
pe frenezia lucidităţii ancorate în neantul imaginar al unei trăiri
aşa-zis autentice. El a combătut «inerţia spirituală» de
care s-ar fi făcut vinovat Mircea Eliade, la 26 de ani autor al câtorva
mii de articole de filozofie, istoria religiilor, istorie literară,
istoria ideilor, etc. In postura bătăioasă de cavaler sărind
in ajutorul iubitei părăsite de asistentul lui Nae Ionescu, Cioran
n-a mai putut fi capabil să realizeze ridicolul situatiei de a atribui o
atare inerţie unei
personalităţi în permanentă efervescenţă
spirituală.
În ultima scrisoare pe care i-a trimis-o de la Paris filosofului Mircea
Vulcănescu spre a-i mulţumi pentru «acea superbă Dimensiune…»
care-i fusese dedicată, Emil Cioran
notase (în glumă) plăcerea pe care i-ar provoca-o exhibarea
răului, accentuarea nenorocului românesc, pentru ca pe această cale
să contrabalanseze binele şi frumosul evidenţiate în
moştenirea culturală românească de Mircea Vulcănescu:
«Dacă răul din mine va fi odată atât de lucid pe cât a fost
binele în tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei,
să vorbesc de gălbeaza ei» scria pe 3 mai 1944 Emil Cioran.
Procedeul, pe care-l vom numi al
«complementarităţii», pare a-i fi fost caracteristic
scepticului Cioran incă din anii tinereţii, cand rotunjirea unei
afirmatii prin negarea ei lăsa loc pentru o oarecare doză de umor.
Asocierea de termeni polari apare si în caietele sale (Cahiers. 1957-1972)
drept pretext de fină ironie la adresa propriei persoane, la care
religiozitatea (preocuparea cu lumea de dincolo) ar proveni doar din
neadaptarea la lumea de aici: «je sais que je ne suis bon ŕ rien ici-bas. C’est
par lŕ, et par lŕ uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension
religieuse» (v. Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui
Emil Cioran», în vol. : In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu
prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000, pp.36-56 sau http://isabelavs.blogspot.com).
Lăsând de-o parte proverbiala lui bună dispoziţie, care
l-a făcut pe Horia Stamatu să-l considere «pesimistul cu cel mai mult
umor pe care l-a cunoscut vreodată», Cioran folosea tactica
complementaritătii si pentru a se debarasa (fără glumă!) de
unele critici. Intr-o scrisoare din 10
mai 1957 către poetul şi istoricul literar Ion Caraion, Cioran -
numit de Petre Tutea «scepticul de serviciu al unei lumi in declin», se plasează pe sine in categoria
oamenilor plini de defecte, in contrast cu cei plini de calităti, pe care
insă, in loc sa-i admire, ii compătimeste: «Dacă
ţineţi cu orice preţ să trec drept un monstru de egoism,
accept; vă las dumneavoastră celorlalţi posibilitatea de a fi
puri şi de a vă crede ca atare. Când o conştiinţă e
atât de netedă şi de uşoară, rechizitoriile pot fi
făcute, desigur, cu toată liniştea. In ce mă priveşte,
accept să fiu odios, nu fără a vă compătimi întrucâtva
pentru onorabilitatea şi fericirea dvs.» (v. Suplimentul L.A&I., nr.
14 (243) din 8 aprilie 1996)
La forme mai puţin virulente ale aceluiaşi procedeu avea
să apeleze Emil Cioran când nota că narcisismul lui Paul Valéry nu
era ataşament faţă de propria persoană ca «aberaţie
unică». Dar nu este nici narcisism
de jurnal intim, pentru că, în acest caz particular, «îndrăgostitul
de sine însuşi avea stofă de extravertit». In eseul Valéry în faţa idolilor
săi, după ce consemneaza că «Valéry şi-a creat singur
legenda de poet-matematician», Cioran îi elogiază in felul său
particular «scriitura». Adică nu uită să precizeze că la P.
Valéry cultul rigorii nu ajunge la planul ideii, fiindcă rigoarea s-ar
vedea doar în preocuparea lui Valéry pentru «proprietatea termenilor», fara a
atinge conţinutul ideatic al frazei.
Intr-un singur «exercitiu de admiratie» Emil Cioran a abandonat cu
totul procedeul complementarităţii. A fost o excepţie care ne
priveşte doar pe noi, românii, ea nefiind inclusă în volumul Exercices
d’admiration. Essais et portraits, publicat de Gallimard în 1985. Ne
referim la cele scrise despre Mircea Vulcănescu in 20 ianuarie 1966 si trimise uneia dintre
fiicele filozofului.
Deşi este vorba de o scrisoare, textul se rotunjeşte perfect
într-un eseu, început cu creionarea unei pilde iniţiatice despre
posibilitatea de existenţă a unor suflete neîntinate de păcatul
strămoşesc şi continuat cu aceeaşi idee, prin exemplul
oferit de o amintire din 1939 despre subtila gândire a filozofului Mircea
Vulcănescu in legatura cu alcatuirea Paradisului, expusă in cursul
unei plimbări prin Parcul de la Versailles.
Pentru că la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe
Vulcănescu unui sfânt evadat dintr-o icoană, textul şi-l încheie
evocând puterea făcătoare de minuni pe care o are
însăşi amintirea prietenului
său. El scrie cu veneratie că numai imaginea lui Mircea
Vulcănescu păstrată de memoria sa cu «răscolitoare
limpezime» ar mai avea forţa să-l împace cu nebunia lumii în care
trăieşte.
În volumul publicat de Editura Humanitas unde scrisoarea din 20
ianuarie 1966 a fost pentru prima oară cuprinsă intre copertile unei
cărti (v. Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, 1992, p.165-167
în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu, editie ingrijită de Marin
Diaconu) acest text apare din păcate cenzurat. Mania editorilor de a
tăia pasaje din textele urmând a fi publicate, fiind cu asiduitate
încurajată în comunism, se pare că n-a dispărut după
înlăturarea dirijismului cultural atât de caracteristic regimurilor
totalitare.
În cartea scoasă de dl. G. Liiceanu la editura sa proprie, intâi a fost
cenzurată povestea hasidică despre Adam şi pomul cunoaşterii.
În ea se zice că atunci când primul om
cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins
şi aşa s-a întâmplat că numai acest suflet
nu a luat parte la păcatul
primordial.
Odată cu indepartarea
micii povestiri hasidice a dispărut şi baza pe
care Emil Cioran a înălţat
structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toţi oamenii sînt urmaşii
lui Adam de după căderea în păcat şi că, într-un mod cu totul excepţional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în
rai un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată în 1992 cu originalul francez inclus la sfârşitul unui volum de Mircea
Vulcanescu scos in anul 2000 de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvant, editie ingrijită de Mariuca Vulcănescu) se mai
observă cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăţişează
pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles.
Prin 1939, cu ocazia
unei plimbări in oaza de verdeaţă a acestui parc, Mircea
Vulcănescu
ar fi făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel că la un sfert de
veac si-a
amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei monade
cu o singură fereastră.
Or, fereastra Raiului de
care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi
putut fi stiută decât
de cei aleşi.
Tot in 1939, inainte de plecarea la Paris cu o bursă a
Institutului francez din Bucureşti, Emil Cioran publicase în «Vremea» un
articol despre natură şi despre renuntarea la transcendenţă
a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. In eseul scris la 28 de ani el aplicase procedeul complimentaritătii
pentru a afirma că «dragostea de natură nu e în fond decât regretul
ei». Meditând la viitorul ce-l aşteaptă, Cioran presupunea că in
Occident ratarea (in preocuparile sale religioase) i se va trage din prea
marele său ataşament pentru natură, căci doar «printre
arbori şi flori te poţi război cu Dumnezeu». Ideea se
regăseste la filozoful Lucian Blaga, in discursul tinut la primirea in
Academie. Desi argumentat cu spirit mai putin războinic, punctul de
plecare al unui asemenea gand in ambele cazuri a fost acelasi, anume, satul
copilariei.
La Mircea Vulcănescu, teoria despre falia metafizică pe
care o cuprinde Raiul, expusă cu desăvârsită
spontaneitate în cursul plimbării prin Parcul de la Versailles, ar fi fost - ca să spunem aşa -,
dovada de netăgăduit că Vulcănescu ştia despre Paradis
lucruri pe care altii n-aveau cum
să le ştie. Si nu pentru că ar fi citit mai multe scrieri ale
Sfinţilor Părinţi decât Noica sau Cioran, care au asistat atunci la ivirea neasteptată a unei
viziuni asupra Raiului dintr-o scanteie de gând
aprinsă de contemplarea imaginii de ansamblu a Parcului de la Versailles.
Pur şi simplu pentru că, după mărturia prietenilor care au
ajuns să-l cunoască -precum Eliade, Cioran, Noica, Arsavir Acterian,
etc. -, Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toţi
ceilalţi oameni. In opinia lui Emil Cioran, explicaţia ar fi putut fi
şi aceea că sufletul acestui gânditor religios nu se
împărtăşise din păcatul adamic. Pentru moralistul român ce-şi distila angoasele şi
lucidităţile dizolvante într-o franţuzească admirată
de elita scriitorimii franceze, omul Mircea Vulcănescu, fără nici
o vină martirizat la Jilava si in temnita Aiudului, ar fi reprezentat chiar
excepţia pe care intenţiona să o pună în lumină
povestirea hasidică cenzurată de Editura Humanitas.
Sursa : http://isabelavs.blogspot.com