a fantasmei unei lumi de-a-ndoaselea

În primãvara anului 1944 un mare pasionat de capodopera lui Cervantes (Iscusitul Don Quijote de la Mancha) a avut norocul sã-ºi vadã tipãrite douã cãrþi: o monografie despre viaþa ºi opera lui Cervantes ºi primul volum din traducerea lui Don Quijote. Acest norocos se numea Alexandru Popescu-Telega. Deja publicase Pe urmele lui Don Quijote (1924), preda limba ºi literatura spaniolã la Universitatea din Bucureºti, iar Academia Spaniolã îl numãra printre membrii sãi corespondenþi. Dar bucuria i-a fost de scurtã duratã. Cãci din 1945, odatã cu înstãpînirea asupra culturii române a ocupantului þãrii care la terminarea rãzboiului îºi însuºise Basarabia, Bucovina de Nord ºi Þinutul Herþei, toate studiile de literaturã spaniolã purtînd semnãtura profesorului Alexandru Popescu-Telega figurau pe listele - din ce în ce mai stufoase - de cãrþi interzise, distruse, scoase din librãrii, din bibliotecile publice ºi, pe cît posibil, din bibliotecile private.

Abia dupã ani ºi ani de zile, ºi dupã multe ºi neºtiute aventuri de culise, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha ºi-a putut face o spectaculoasã reintrare în librãriile româneºti ºi în bibliotecile de unde fusese cu de-a sila îndepãrtat vreme de douãzeci ºi cinci de ani. Trãducãtori erau acum Ion Frunzetti ºi Edgar Papu. Pentru ultimul, la deplina reuºitã a traducerii trebuie sã fi contribuit însãºi experienþa sa de deþinut politic pe care n-a avut cum sã o ocoleascã- precum nu au putut-o ocoli atîþia ºi atîþia confraþi scriitori, precum Mircea Vulcãnescu, Traian Herseni, George Brãtianu, I. D. Sîrbu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dinu Pillat, Alexandru Marcu, Al. Paleologu, Traian Brãileanu, Alice Voinescu, Sergiu Al-George, Petre Þuþea, Petre Pandrea, Pãstorel, Vasile Voiculescu, C. Noica, ºi nu numai ei. Pe fondul unei alte nedrepte detenþii, asociatã cu imaginea unei lumi întoarse pe dos printr-o asiduã promovare a imposturii, trebuie sã fi scris ºi filosoful Anton Dumitriu excelentul sãu studiu asupra faimosului personaj cervantesc. Interpretarea sa, publicatã în 1981, la doisprezece ani dupã apariþia traducerii lui Frunzetti ºi Edgar Papu a contribuit în mod substanþial la reorientarea interesului cãtre capodopera lui Cervantes.

Interesant este cã în epoca în care fãceau carierã mai toate scrierile conþinînd aluzii politice, din acest punct de vedere, eseul lui Anton Dumitriu a trecut ca ºi neremarcat. Poate pentru cã puþini erau cei interesaþi de scrierile filosofului Anton Dumitriu ºi mulþi cei avizi de aºa-numitele "ºopîrle" din scrieri fãrã vreun altfel de ecou. Ori poate cã multora le-ar fi fost greu, dacã nu imposibil, sã vadã în originala interpretare propusã de filosoful român oglindirea cea fãrã de sfîrºit a fantasmei unei lumi de-a-ndoaselea. Fiindcã în interpretarea sa, Vîrsta de fier este epoca în care lucrurile s-au întors pe dos. Din liberi cum erau oamenii "Vîrstei de aur", în cea "de fier" ei au devenit sclavi. Prin urmare, din punctul de vedere al Vîrstei de aur, "mascarada adevãratã" este situaþia realã în care înþelepciunea este nevoitã a supravieþui prin simulacru de libertate din timpul unui Carnaval, ori prin intermediul cîte unui bufon, la curtea vreunui rege.

Dupã Anton Dumitriu, iscusitului hidalgo imaginat de Cervantes ar fi ºi el din familia nebunilor-înþelepþi. Iar prin grotescul situaþiilor imaginate, scriitorul spaniol ar urmãri sã redea rãsturnarea de fapt a ordinii primordiale. În acest scop, Cervantes ar folosi un atent dozaj între ficþiune ºi realitate. Într-adevãr, Don Quijote (personaj simbolic) îºi desfãºoarã pãþãniile într-un cadru de idei real, al unui peisaj real, nelipsit de oameni cît se poate de reali. În iniþierile autentice, observã Anton Dumitriu, experienþele trãite sunt la fel de neverosimile pentru bunul simþ, pe cît de fabuloase sunt pãþãniile lui Don Quijote. Cînd sensul adevãrat al valorii umane s-a pierdut, el nu mai poate fi semnificat decît simbolic, prin situaþii groteºti ºi personaje carnavaleºti.

Trecutã ades neremarcatã în adevãratele ei încheieturi, arhitectura romanului ar urmãri sã redea aventurile unui cavaler doritor a înfãptui idealurile cavalereºti. În aceasta ºi constã realitatea cadrului ideatic al scrierii: "Prietene Sancho, îi spune Don Quijote scutierului sãu, aflã cã m-am nãscut din voinþa cerurilor în Vîrsta asta de fier în care trãim, ca sã pot reînvia în vremea ei Vîrsta de aur /.../. Eu sunt cel cãruia i-au fost destinate primejdiile, faptele mari, isprãvile de vitejie; eu sunt -mai spun odatã- cel care trebuie sã reînvie pe cavalerii Mesei Rotunde".

Datoritã virtuþilor sale, Percival, unul dintre cavalerii Mesei Rotunde, a trãit starea de libertate. El a gãsit Graal-ul, vasul legendar. Mult visata Vîrstã de aur ar fi fost dupã tradiþiile greceºti ºi romane o etapã dintr-o suitã de trei cicluri (aur, argint, bronz) care a precedat vremurile noastre. Existã ºi pãreri dupã care epoca de aur abia urmeazã sã vinã. Anton Dumitriu observã cu fineþe cã Idealul realizãrii de sine nu este modificat de perspectiva unui timp trecut sau viitor. El mai noteazã cã Cervantes, prin cartea sa, face evident un adevãr fundamental: mãreþia condiþiei reale a existenþei omului nu poate fi ºtirbitã nici mãcar de ridicol. Poþi fi nebun, dar ºi înþelept, cum este Don Quijote (cuerdo-loco). Dar "nu numai hidalgo-ul lui Cervantes este plin de înþelepciune, -scrie A. Dumitriu - ci chiar ºi bietul Sancho, prin inducþie directã, este influenþat de modul de a fi al stãpînului sãu. ªi aceasta îl face sã vorbeascã în proverbe ºi aforisme, încît el singur rãmãne mirat".

Dupã una din interpretãrile comune, autorul spaniol ar fi intenþionat sã facã o satirã a romanului cavaleresc. Pentru George Cãlinescu, de pildã, Don Quijote ar fi fost un erou ridicol, deci "negativ", care apoi, prin sensuri adiacente date de Cervantes, devine în mare mãsurã un erou "pozitiv". Iniþial el nu ar fi fost decît un om care, din cauza prea multor ore petrecute cu lecturile, a pierdut capacitata de orientare în lumea prezentului ºi de aceea se cheltuie într-o direcþie himericã. Cumva pe aceeaºi linie, dupã publicarea traducerii lui Popescu-Telega, Serban Cioculescu scria în 1944 cã Don Quijote oferã "o imagine patetic-caricatã a eroismului moral, a idealismului". În schimb, tocmai ceea ce George Cãlinescu credea a fi o "realitate care ar trebui just analizatã", apare în subtila ºi frumoasa interpretare oferitã de Anton Dumitriu drept o rãsturnare intenþionat groteascã a ordinii primordiale. Dupã filosoful român, Don Quijote ni se impune ca un mare simbol, aºa cum s-a impus o altã mascã groteascã a adevãrului: în veºminte de batjocurã ºi încoronat de spini, Christ ar fi tebuit sã indice o realitate groteascã. ªi totuºi el era cel care reprezenta Dreptatea, Binele ºi Adevãrul, în vreme ce Pilat ºi marii preoþi, înveºmîntaþi normal, reprezentau injustiþia, rãul ºi minciuna. Aceastã apropiere dintre Christ ºi Don Quijote îºi capãtã originalitatea datoritã perspectivei grotescului. Paralela a mai fost fãcutã, dar în cu totul alt sens. Dupã Ortega y Gasset, pentru care quijotismul ar ilustra sentimentul tragic al existenþei pe linia lui Kierkegaard, Don Quijote ar fi un "Christ gotic, sfîrtecat de angoase moderne".

Anton Dumitriu ºi-a intitulat eseul: Inversiunea condiþiei umane. Divizat în zece pãrþi, el se deschide prin urmãtorul verset biblic: "Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca sã le facã de ruºine pe cele înþelepte" (I, Corintieni, 1, 27). Adevãratul erou al cãrþii, ne spune filosoful român, nu este Don Quijote care ºi-ar fi depãºit cu mult creatorul, dupã cum credea M. Unamuno - ci este însuºi Cervantes, care, graþie unor experienþe tragice, a ajuns la niºte cunoºtinþe ce depãºeau înþelegerea contemporanilor. Don Quijote - umbra firavã ºi nedefinitã pe care Cervantes o conduce cu subtilã înþelepciune prin diverse întîmplãri - are de îndeplinit o misiune "hilariantã, într-o lume plinã de seriozitate" Pe patul morþii el spune: "Aº vrea sã mor în aºa fel ca sã se ºtie cã viaþa mea nu a fost atît de anapoda încît sã las dupã mine faima unui smintit". Dar el trebuia ca, prin faptele lui nebune, sã facã de ruºine "lucrurile înþelepte din lume".

Pentru cã a trãit mereu sub condiþia lui realã (printr-o inversiune a realitãþii) omul, noteazã Anton Dumitriu, a intrat într-un coºmar ºi se luptã cu realitãþi de genul morilor de vînt. Faþã de idealul restaurãrii fiinþei umane, lumea numitã realã nu este decît o iluzie, o lume a umbrelor din mitul platonic al peºterii. Într-o astfel de lume care îºi are valorile ei la fel de inconsistente ca ºi ea, pãtrunde Don Quijote, nebun ºi înþelept ca o umbrã purtãtoare de idealuri platonice.

<< La prima pagina